Când ochii sunt închişi, totul în jur este negru. Doar glasul şi cuvântul rămân ghid.

Când avea cinci ani Călin a auzit vorbindu-se la televizor despre americani și a întrebat-o pe mamă – „Dar noi ce suntem?”. Mama i-a răspuns simplu- „Suntem țigani” și de atunci Călin și-a dorit să afle mai mult. El nu trăia într-o comunitate de romi, nu i se spusese niciodată că este rom și nici nu știa ce înseamnă acest lucru. Părinții i-au povestit peste ani că străbunicii lui făceau negoț cu obiecte de artizanat (ceaune, clopote, foarfece) și au fost deportați la Iași. Aici au cunoscut altă lume, diferită de tot ceea ce cunoșteau înainte și s-au rupt de comunitate. Părinții lui s-au născut la oraș, departe de comunitățile izolate, au făcut școală și au reușit să le ofere celor trei băieți o viață mai bună. Mama a făcut gimnaziul la o școală de muzică din Suceava, apoi a urmat liceul industrial și a reușit să lucreze la început într-o fabrică de brânzeturi.

Tatăl a făcut școala de șoferi profesioniști în Siret și a profesat după terminarea studiilor. Călin a mers la școală și în clasele primare era liderul copiilor romi, se juca cu ei și îi ajuta să își facă prieteni români. Își strunea verișorii și îi îndemna să-și facă temele, fiind respectat, deși nu știe să explice ce motive aveau să-l asculte tocmai pe el. Atunci a văzut cum alți copii romi se comportau diferit, făcând diverse obrăznicii și erau tratați altfel de către profesori. Acum crede că fiind tratați diferit copiii romi simțeau să se apere și reușeau doar așa, iar faptul că veneau dintr-o lume în care scotoceau prin gunoaie ca să mănânce și erau ,,aruncați” în cea pe care nu o puteau înțelege era prea greu pentru ei.

Tânărul rom cu piele albă purta în sânge muzica și fericirea de a-i bucura pe oameni, de a fi în mijlocul lor și a călători cântând. Când era în clasa a II-a în Vatra Dornei a mers cu o verișoară la Clubul copiilor pentru a se înscrie la cursul de dansuri populare. În familia lui erau doi verișori care făceau muzică și urmaseră Conservatorul. Când a intrat a văzut un profesor cântând la clarinet și a știut că asta își dorea să facă. Urmând Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava se întâlnea cu colegii după ore și cântau. Aici s-a născut formația fără nume care avea să fie cunoscută prin intermediul colegilor, pentru ca mai apoi să ajungă să cânte la nunți, botezuri, cumetrii, chiar și înmormântări. La 14 ani Călin se descurca și cunoștea viața prin muzică. Era acolo unde sufletul îl îndemna, în mijlocul oamenilor, împărțind fericirea și frumosul alături de colegii romi și români.

Curiozitatea din copilărie cu privire la ce înseamnă să fii rom avea să-l facă peste ani pe Călin să-l însoțească pe fratele lui în comunitățile de romi. Acesta era implicat în proiectul „Integrarea romilor în societate” derulat de Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii – Romani CRISS. Dorința lui Călin era să afle mai mult despre „poporul” acesta frumos așa cum îl numește astăzi. „Prima dată m-a speriat traiul lor” mărturisește Călin, amintindu-și cum copiii din comunitatea Tolici, județul Neamț, considerau că săpunul adus de ei este ciocolată și voiau să-l mănânce. Implicat în proiectul ce încerca să-i integreze pe romi în societate, fratele lui discuta cu membrii comunității și încerca să-i convingă să-și dea copiii la școală. Călin vedea casele construite din chirpici, absența curentului electric și a apei curente și nu înțelegea ce zid nevăzut stătea între cele două lumi. Când încerca să vorbească cu membrii comunității era privit cu suspiciune și cineva i-a spus văzându-i pesemne pielea albă „Tu nu ești țigan!”.

Pe de o parte, era lumea lui, iar pe de alta era aceasta, a sărăciei și neputinței, din care ar fi putut face parte și el. Nu înțelegea de ce cei de etnie romă erau marginalizați datorită culorii măslinii a pielii de către români, iar el era respins de neamul lui doar pentru că avea pielea albă. Atunci și-a dat seama cât de subțiri sunt motivele oamenilor pentru a discrimina și a împinge la marginea orașelor niște oameni care nu au greșit cu nimic și care nu sunt singurii responsabili pentru comportamentul lor. Aceasta le este lumea și pentru că nu pot să trăiască altfel, ajung să se obișnuiască cu ceea ce pentru noi ar părea inadmisibil. Călin spune că oamenii care îi conduc pe romi ar trebui să fie cei cărora să le schimbe punctele de vedere. Ei ar trebui să nu îi mai vadă pe ceilalți drept o amenințare a lumii lor și să-i ajute pe membrii comunității pe care o conduc să vadă și dincolo de zidul ridicat între ei și lumea exterioară.

Își amintește din vremea când îl însoțea pe fratele lui în diferite comunități, cum părinții nu voiau să-și dea copiii la școală, refuzând să vină și ei câteva ore pe zi pentru a învăța. Mulți copii nu aveau certificate de naștere și erau trimiși la cerșit sau îi ajutau pe părinți la treabă. Mulți erau zilieri, meșteșugari sau își duceau existența din ajutorul social sau alocațiile copiilor. Impactul a fost atât de mare asupra lui Călin încât a simțit să facă ceva și să pună o cărămidă la schimbarea acestei lumi. Vrea ca într-o zi, cei săraci să nu mai caute beneficii materiale și să vadă în educație singura șansă care le poate asigura o viață mai bună. Își dorește ca fiecare copil rom să trăiască altfel și să nu mai cunoască suferința pe care ți-o provoacă lipsurile în care trăiești, neputând să vezi că dincolo de lumea ta există alta.
Dincolo de lumea copiilor romi care trăiesc în comunitate și sunt obișnuiți cu viața aceasta grea se află alta în care ei își pot găsi locul și pot să trăiască diferit. Călin a reușit datorită părinților și crede cu tărie că, deși romii sunt un popor frumos, unit și care are atâtea tradiții ce le sunt singura bogăție, merită să trăiască altfel. Este sigur că fiecare copil precum el poate să învețe și că nu este cu nimic diferit în comparație cu un român.

Visul lui de acum câțiva ani era să urmeze Conservatorul, dar verișorii l-au sfătuit să aleagă o altă facultate. Știa și el că muzica nu mai este ce a fost odinioară, mai cu seamă cea clasică. Îndemnat de fratele mijlociu, Călin avea să aleagă Comunicare și relații publice și să ocupe unul din locurile bugetare. Formația fără nume se mai întâlnește și astăzi unită de pasiunea pentru muzică, deși drumurile băieților îndrăzneți cântând după ore sunt diferite. Ca și în copilărie când își ajuta verișorii să-și facă temele, și-i încuraja să se joace cu copiii români, astăzi, la facultate Călin s-a înscris în programul de mentorat special creat pentru bobocii care ajung la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași. În cadrul unor întâlniri informale, studenții din anul doi și trei sunt mentori pentru boboci, ajutându-i să se familiarizeze cu viața de student și aventura următorilor ani. Călin a ales bobocii romi, dorindu-și să le arate toate posibilitățile ce-i așteaptă, să-i susțină și să-i ajute să abțină o bursă.

Aflat acum în anul trei tema lui de licență subliniază încă o dată dorința de schimbare prin tema abordată – „Reprezentări ale romilor în societatea românească contemporană”. Chiar dacă nu a simțit discriminarea pe propria piele știe că există și se simte dator să încerce să ajute. Se simte dator față de sine și din acest motiv vrea să obțină o bursă în Budapesta în domeniul Comunicării și al relațiilor publice. Vrea să le arate tuturor copiilor romi că pot străbate lumea, că pot învăța, că pot visa și că sunt ajutați să reușească.

„Programul de pregătire al absolvenților romi” inițiat de Central European University e următorul vis al lui Călin. Nu va renunța la pasiunea pentru muzică, însă vrea să devină un profesionist în domeniul comunicării și să se implice în proiecte care să-i ajute pe tinerii romi să-și construiască alte vieți. Visează să plece alături de prietena lui româncă în Budapesta și să învingă soarta pe care societatea ți-o impune de la naștere, doar pentru că ești rom.

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul https://samewhiteblue.wordpress.com/2015/04/19/calin-file-din-povestea-tanarului-rom-cu-pielea-alba/