În presa ieşeană stă scris îngroşat şi batjocoritor  titlul: „Biblioteca împărţită cu ţiganii din Păcurari pe ritm de manele”. Singurele ritmuri ale clădirii de pe Şoseaua Păcurari, numărul 29 sunt ale sărăciei şi neputinţei.

În fosta filială ,,Garabet Ibrăileanu”, o clădire cu gratii la geamuri, tencuiala pereţilor căzută şi găuri în tavan, fără apă curentă şi încălzire, locuiesc 19 persoane într-o luptă de adaptare la lumea de dincolo de bucăţile de gard rămase în picioare. Cum spațiul nu mai putea fi considerat o bibliotecă a devenit căminul unor oameni. În partea dreaptă, la câţiva metri, ghenele de gunoi răspândesc miasme înţepătoare, iar curtea e plină de lăzi de lemn sau de plastic, sticle, obiecte de mobilier rupte, adunate tot de prin gunoaie, printre dărâmăturile ce ar trebui să însemne acasă.

Aici se bucură de copilărie și Ștefania  împreună cu familia ei.  Are nouă ani și-n mijlocul lui octombrie, îmbrăcată doar cu o rochie subțire și albastră, o ajută pe mătușa ei să aducă apă.  Aceasta, de 30 de ani ar putea fi confundată uşor cu un copil din cauza staturii firave. Nu a fost la şcoală, mărturiseşte, şi trage cu greu căruciorul plin cu bidoane cu apă.  Copila zâmbește. Are o poşetă mică pe umăr, aproape ferfeniţă şi o tunsoare băieţească şi îndrăzneaţă. Îi place să meargă la şcoală chiar dacă îmi spune că băieţii o chinuiesc cu lovituri şi cuvinte răutăcioase. ,,Dacă iau mingea în mâini vin şi dau cu pumnii până o scap”, susură glasul ei şăgalnic de fetiţă în timp ce priveşte cu nesaţ ,,Casa de cultură a Studenţilor”, maşinile şi oamenii grăbiţi. Când ajunge acasă e înconjurată de verişori şi iese la joacă ,,peste drum”.  Din blocul de vizavi o doamnă în vârstă începe să strige ameninţător: ,,Plecaţi de aici. Luav-ar dracu. Dacă dau un telefon la poliţie zburaţi toţi de aici”. Are ochii întredeschişi, dinţii murdari şi o voce răutăcioasă. Nu lasă copiii nici măcar să se apropie de băncile pe care spune că le-a spălat cu ,,mânuţa” ei  şi o priveşte pe  mama Ştefaniei cu ură. Aceasta, de 38 de ani, se pierde cu statura mică printre proprii copii şi ripostează răutăţii doamnei în vârstă. Ochii îi sunt înecaţi în lacrimi şi glasul sugrumat de durere- ,,Eşti nebună? De ce strigi aşa? Ce ţi-am făcut noi?”. Dar cedează şi se îndepărtează împingând o bicicletă pentru copii mici, în care băieţelul de opt ani se bucură de un lucru pe care nu l-a putut primi la vremea potrivită. ,,Ştefania e o obraznică”, spune mama acesteia, dar merge zilnic la şcoală şi are note bune. Mama o ajută cum poate, căci a făcut 12 clase şi s-a bucurat de o educaţie aleasă din partea tatălui. Cărţile dezvelite la fel ca şi caietele Ştefaniei arată sărăcăcios, ca orice lucru ce o înconjoară, iar pe prima pagină a caietului de română a scris cu greu ,,Mă găzduieşti în casa ta?”. Semnul întrebării e mare cât două rânduri, iar tristeţea ce îi cuprinde ochii fetiţei din clasa a II – a e zdrobitoare. Cu toate acestea, Ştefania luptă cu toţi colegii răutăcioşi, cu sărăcia şi merge la şcoală, iar anul acesta aşteaptă să se înscrie şi ea precum sora ei Andreea, de 13 ani, la ,,Palatul Culturii” şi să cânte la vioară.

Mama ei nu are o viaţă uşoară. Cu un soţ stăpânit de patima băuturii şi un băieţel de cinci ani bolnav de pancreatită cronică, zilele îi sunt amare. În urmă cu 11 ani i-a murit o fetiţă de patru luni din cauza unei afecţiuni la inimă. Din pensia de însoţitor şi alocaţie, 900 de lei pe lună, 800 îi dă pe medicamente, iar restul îi drămuieşte cu greu pentru a plăti chiria de 40 de lei, a le lua copiilor de mâncare şi îmbrăcăminte. Nici nu-şi aminteşte de când nu şi-a mai cumpărat ceva de îmbrăcat, iar picioarele o dor de la papucii prea mici pe care îi poartă. Şi pentru că e firavă şi slabă poartă hainele uzate ale Andreei şi opreşte pentru copii tot ce e mai bun.  Soţul lucrează cu ziua la tăiat lemne, pe la îngrijitul grădinilor, acum, în perioada toamnei,  la cules de vie şi mai aduce câte un ban în casa în care  lipseşte totul, deşi lucruri claie peste grămadă stau în toate colţurile. ,,Copiii mei merg la şcoală, au mers şi la grădiniţă” spune ea mândră, privind cu dragoste de mamă în jurul ei, deşi copiii îi sunt îmbrăcaţi rău şi subţire. Când e întrebată dacă sunt cuminți, ea răspunde cu lacrimi în ochi ,, Copiii mei nu fac pretenţii. Dacă le dau ceapă cu mămăligă aia mănâncă”. În ciuda tuturor greutăților, aceștia zâmbesc şi se joacă în faţa blocurilor fascinaţi de tot ce îi înconjoară. Mândria se strecoară şi în sufletul Ştefaniei din cauza unui ,F.B. la matematică şi a desenului realizat la şcoală cu o casă colorată, a cărei fereastră are patru ochiuri colorate şi ele în albastru, roşu, galben şi din nou albastru. E drapelul dorinţei ei de a avea o casă plină de culoare, doar pentru familia ei şi de a atinge lucrurile pe care şi le doreşte. Un cearşaf nou şi curat, o haină doar a ei. Dorinţele acestea mici sunt vise imposibile, iar sufletul mamei ei se zbate tânguitor în fiecare zi- ,,Uneori, dacă vreţi să mă credeţi, nu am ce să le dau să mănânce!”. Fratele ei a vrut să meargă la circ cu clasa şi i-a cerut mamei 10 lei. Și pentru că nu a avut de unde să-i dea a plâns, apoi a uitat de această tristeţe şi de circul ce nu ştie ce înseamnă. Uneori se apropie sfios de automatele de cafea, pipăie grilajul unde au căzut câţiva picuri cu degetele şi le bagă în gură. Închide ochii pe jumătate şi savurează gustul, apoi aleargă în urma celorlalţi şi caută o mână pe care să o cuprindă. Mândria familiei este Andreea, ,,mult mai liniştită” care cântă la pian şi chitară. Este un copil excelent, cu o voce armonioasă  şi cu mâini binecuvântate. Nu lipseşte niciodată de la şcoală, îşi face conştiincios temele şi ascultă de mama ei. Spre deosebire de mulți membri ai familiei ei, Ștefania știe numele fiecăruia, vârsta și unde învață dacă sunt copii, sau unde muncesc dacă sunt adulți. Are un ghiozdan albastru și mare care îi acoperă întreg spatele, dar e fericirea ei zilnică, căci așa se desprinde de acasă și intră într-o altă lume. O lume fascinantă este și ,,Palatul copiiilor” acolo unde merge sora ei, Andreea. Își dorește să meargă și ea anul acesta și să cânte la vioară. Când sosește de la școală Ștefania e îmbujorată și fericită și de abia așteaptă să iasă la joacă cu verișorii ei, atât de diferiți de colegii de la școală care îi fac necazuri. Singura opreliște e doamna de vizavi, de care Ștefaniei îi este frică. Ocolește grijulie băncile ,,nebunei” și începe să alerge și să râdă ascunzându-se după mașini. Tricoul murdar și alb i-a rămas mic, iar fusta de blugi, deloc potrivită cu vremea, e preferata ei. Sora ei este un model și crede despre ea că va ajunge un om mare. Nici ea nu se lasă mai prejos. Se ține scai de mamă să o înscrie la cursuri, mai cu seamă că nu costă bani și să-și urmeze visul. Cânterețele de pe micul ecran, căci are și televizor, sunt bucuriile ei, căci își dorește atât de mult să cânte, încât mintea de copil visează la acest lucru neîncetat.  Seara e rezervată temelor când acasă sosește Andreea și o poate ajuta, căci uneori mama e depășită de situație.

La cei 13 ani, Andreea, e omul mare și învățat care stârnește admirație în jur. Când cântă parcă amețește, închide ochii și sufletul îi tresaltă de fericire, căci oamenii o ascultă. Oamenii care poate  pe stradă nu s-ar opri nici să o privească chiar dacă ar plânge.  E ceea ce îi aparține din tot ceea ce o înconjoară. Într-o zi ar vrea să se trezească cântăreață pe o scenă. Fericirea ce o simte ea e resimțită și de mama care-mi spune că ,,rupe stilul” și de bunicul acesteia. Curtea plină de copiii ce merg la școală, chiar dacă uneori iau și ,,S.” sau ,,I.”  sunt speranța tuturor.

Ștefania și Andreea sunt fericirea mamei, căci îi schimbă viața în fiecare zi prin voința și plăcerea lor de a merge la școală.  Nu există un lucru mai frumos pentru ea faptul că cele două fete ale ei vor cânta într-o zi și vor avea o viață diferită.  În final, copiii aceştia vor învăţa să zboare, deşi trăiesc printre dârămături, căci şcoala reprezintă pentru ei o lume minunată, diferită de tot ceea ce au acasă. Pentru cele două surori e un vis împlinit să poată merge la ,,Palatul Copiilor” şi să cânte. Acolo, nu mai contează că acasă le aşteaptă un pat rece şi o mâncare sărăcăcioasă. Pe băncile şcolii nimic nu e plictisitor, căci deşi sunt doar nişte copiii simt că e singura şansă să trăiască altfel.

Acest articol poate fi citit si pe site-ul https://samewhiteblue.wordpress.com/2014/12/17/copiii-acestia-vor-invata-sa-zboare/