Despre egalitatea de la linia de start şi obstacolele care te fac cine eşti la sfârşitul cursei

Sâmbătă la prânz. Soarele arde neobişnuit de puternic pentru jumătatea lui septembrie. Poate este doar senzaţia creată de pământul încins care ridică praf la fiecare pas. Drumul denumit de craioveni “pe canal”, aflat la periferia Craiovei, aminteşte de uliţele prăfuite ale oricărui sat. Cândva, aici se întindea un canal adânc de zece metri. Astăzi, este doar un drum de aproximativ doi kilometri lungime, înprejmuit de casele romilor ce locuiesc în această parte a oraşului. Cei mai mulţi de aici se ocupă cu colectarea fierului, care a devenit un real comerţ şi o sursă de venit. Ceilalţi au diverse afaceri, de la magazine unde găseşti de toate la service-uri, spălătorii auto şi staţii GPL.

Tot aici, la adăpostul unui gard vopsit de curând într-un verde de frunze de salcâm, munceşte neîntrerupt Vali B., 47 de ani, cel mai respectat dintre locuitorii de pe canal. Oamenii îl consideră un lider al comunităţii fiindcăeste unul dintre puţinii romi din Craiova care a făcut o facultate şi şi-a deschis apoi o afacere cu fier vechi – cea mai importantă resursă din această margine de oraş.  Pe canal, cu toţii îl ştiu; un om învăţat, înţelept şi un afacerist neîntrecut. “Are inimă bună, o pereche de braţe deschise şi o tolbă burduşită cu sfaturi şi îndemnuri”, spune Ion, patronul magazinului aflat vizavi.

Dincolo de gard stă cuibărită o casă cu un etaj, într-un stil arhitectural simplu, conturat prin nuanţe de griuri calde şi prin întinderea spaţioasă a curţii. În extremitatea opusă, se află utilajul de depozitarea a fierului adus către vânzare lui Vali de colectorii de pe canal şi cântărit cu ajutorul cântarului. În spatele curţii, ca un adăpost ferit de ochii curioşilor, se află atelierul unde bărbatul se retrage de cele mai multe ori pentru sortarea fierului şi pentru  demontarea motoarelor.

Vali nu se lasă ademenit cu uşurinţă din templul de fier. Doar atunci când vine vorba de un client pe care îl preţuieşte sau de bine cunoscuta ruladă gătită de soţie.  Expresia ursuză de pe chipul său, umerii traşi în jos de jacheta gri de lucru, paşii ezitanţi care îl conduc afară din atelier, par a spune că a fost întrerupt fără voie din activitatea sa. Cu toate acestea, vocea  îi este îngăduitoare şi atitudinea umilă, aproape jenată. Când povesteşte, ochii săi derulează filmul a tot ceea ce spune ca într-o sală de cinema.

S-a născut în anul 1967, într-o zi ploioasă de 12 octombrie, în Craiova. Casa din cartierul 1 Mai era sărăcăcioasă şi înghesuită, cu două camere. Dormea împreună cu mama într-un pat mic, iar tatăl pe o canapea lărgită cu două scaune care sprijineau o scândură. Bucătăria era de mărimea unei cămări în care încăpeau o masă, trei scaune şi o maşină de foc.  Părinţii erau culegători de fier. Confecţionau cazane de aramă şi alte ustensile, topoare sau sape. Erau săraci şi Vali muncea alături de ei încă de mic. Colecta fier din zonele mărginaşe ale oraşului. Tatăl a insistat mult să îl dea la şcoală. „Tinucă, dacă ai carte, ai parte!”, obişnuia să îi spună. Era unicul copil şi îşi dorea pentru el mai mult decât o viaţă pe drumuri de fier. Educaţia era un ţel pe care el însuşi şi-ar fi dorit să îl atingă în copilărie, însă părinţii nu l-au susţinut. Tinucă nu înţelegea. Avea numai șase ani. Era fericit când colecta fier şi primea bani pe el. Cu toate acestea, a urmat generala în anul 1975în cartierul 1 Mai din Craiova şi liceul în acelaşi cartier, unde s-a specializat pe utilaje.

„Părinţii au făcut tot posibilul să mă vadă cu ghiozdanul în spinare, deşi nu voiam deloc.” spune Vali. Cu greu au reuşit să facă rost de tot ce era necesar pentru şcoală. Creştea şi avea o mulţime de nevoi, pe care nu le-a putut satisface niciodată pe deplin. Acesta a fost primul obstacol între el şi colegi, deopotrivă romi şi români. Ghiozdanul dăruit de vecinii din cartier era vechi şi decolorat. În prima zi de şcoală l-a îndesat cu cărţi şi caiete primite de la doamna învăţătoare. Sub greutatea lor, ghiozdanul s-a rupt şi a căzut pe podea cu zgomot. Copiii au râs şi l-au arătat cu degetul mult timp de atunci.

Îl izolau şi îl priveau straniu. Pentru întâia oară, Vali a înţeles că era diferit. Slăbuţ, cu ochi proeminenţi, ascunşi între şuviţele de păr negru ca noaptea, mâini subţiri, picioare mereu rănite în fierul colectat cu înverşunare şi haine zdrenţuite în care îi era atât de frig, petecite, sărăcăcioase. Împlinise aproape opt ani şi ştia că părinţii fac eforturi mari să îl dea la şcoală. Abia atunci a înţeles că şi efortul său trebuia să fie pe măsură.

Vali priveşte cerul limpede de septembrie cu nostalgie. Urma unei amintiri îi zguduie liniştea. Spatele i se încordează, dar se scutură uşor ca după un frison. Îşi aminteşte ce umede erau dimineţile ploioase şi ce reci îi erau picioarele în încălţările găurite în talpă. Aceleaşi încălţări pe care le purta şi toamna şi iarna şi primăvara. Singurele diferenţe erau numărul perechilor de ciorapi şi găurile care îşi tot măreau dimensiunea. Le îngrijea şi le curăţa des în speranţa că aveau să arate mai noi. Se roteşte pe călcâiul stâng, adăposteşte mâinile în buzunar ca pentru a le încălzi şi zâmbeşte vesel. Priveşte îndelung vârful piciorului pentru a se convinge de bunăstarea pantofilor.

În clasa aXI-a, într-o zi de luni în care se prezentau proiectele în echipe, Vali a îmbrăcat singura cămaşă pe care o avea. Nu fusese acceptat de nicio echipă şi lucrase de unul singur, trei zile, la prezentarea de care era foarte mândru. Colegii  din spatele lui i-au agăţat cămaşa în scaunul colţuros. Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi cămaşa s-a rupt la spate cu un fâşâit strident. Ştia că nu e nimic de făcut. A mers în faţa clasei şi fără a se mişca prea mult pentru a ascunde gaura din cămaşă, şi-a prezentat entuziasmat lucrarea despre utilaje forestiere.

În ziua aceea a câştigat trei reviste de mecanică pe care doamna dirigintă i le-a oferit pentru cel mai bun proiect. Totodată, a înţeles ceea ce tatăl lui îi spunea adesea: „Tu să înveţi să ai răbdare şi să respecţi pe oricine. Doar aşa o să reuşeşti”. Acasă a citit pe nerăsuflate revistele, de mai multe ori şi a privit stăruitor pozele. Ochii lui de copil cercetau curioşi, pentru întâia oara fascinaţi de noile descoperiri. De aici a pornit şi nevoia de a aprofunda tainele mecanicii.

Oftează îndelung şi mai priveşte o dată cerul. Urmăreşte ceva acolo, sus. Parcă ar fi firul unui gând demult uitat. „Voiam să lucrez în domeniul avocaţilor, să încerc să fac oamenii să nu ne mai creadă nişte lepre. Dar nu s-a putut.” Era în clasa aX-a şi avea 17 ani. Visa să devină avocat şi să lupte pentru dreptate şi pentru romi, să demonstreze că educaţia nu se face pe clase sociale sau pe etnie.Apoi şi-a dat seama că este greu să intri în cercul la care aspira el şi s-a orientat către tradiţia familiei: fierul. La îndemnul părinţilor, a ales să îşi continue studiile la Facultatea de mecanică din Craiova unde a învăţat totul despre fier, utilizarea acestuia şi funcţionarea motoarelor şi a mecanismelor. Rezultatele la învăţătură au fost medii, însă ambiţia şi susţinerea de acasă nu i-au îngăduit să renunţe.  Mai târziu, avea să folosească toate cunoştinţele despre această ramură pentru a-şi face o afacere.

A căutat cu îndârjire să îşi definească o identitate. Dar nimic nu se contura la orizonturile sale de copil al străzilor, al canalelor şi al fierului. Avea 20 de ani şi era student la mecanică. Încă nu îşi găsea locul în societate sau printre colegi. Ştia că este tolerat. Dar îi plăcea să înveţe şi să demonstreze că în educaţie, cu toţii pornesc de la aceeaşi linie de start.La vârsta de 28 de ani tatăl i-a spus: „De azi eşti mare. Descurcă-te şi fă un viitor.” A început afacerea cu o Dacie a tatălui şi cu un aparat de sudură.

La început a fost greu, multă muncă şi multă răbdare. Acum Vali transportă lunar la Centrul de colectare a metalelor feroase şi neferoase “ADIDRAD” din cartierul Bariera Vâlcii fier în valoare de 25.000 de lei. Este conştient de turnura pe care a luat-o viaţa sa. Se simte învingător într-o cursă în care el nu a avut dreptul să pornească pe picior de egalitate. În facultate profesorii nu îi acordau încredere, iar colegii îl descurajau adesea prin atitudini reci. Pe vremea aceea, chiar şi el începuse să creadă că viaţa nu îi va oferi prea multe posibilităţi.

Cu toate acestea, şi-a urmat drumul firesc, cu seninătatea gândului că oamenii fac greşeli din fire, dar că oricând le pot îndrepta. Aşadar, nu a fost surprins să îi găsească, mai târziu, pe colegii de facultate în postura de clienţi care aduc fier către vânzare. Nu s-a arătat neprietenos, ci dimpotrivă, i-a tratat cu respect. În definitiv sunt clienţi, parteneri de afaceri şi mai mult decât atât, oameni cărora vrea să le demonstreze că argumentul suprem care te ridică la o condiţie superioară este rezultatul efortului de autodepăşire. Iar ceea ce face ca omul să fie pe deplin fericit este puterea de a ierta. Vali se simte un om bogat. Are o familie sănătoasă şi o condiţie economică stabilă. Călătoreşte şi interacţionează cu oamenii. Iar azi este fericit să dea mai departe din tot ce a trăit oricui este dornic să îl asculte.

Acest articol poate fi citit şi aici: http://citescasertiunea.aser.ro/2014/12/03/drumul-de-fier/