Echilibristică pentru uitare de ANA-MARIA COSTACHE

O tânără se menţine pe linia de plutire cu ajutorul educaţiei non-formale.

De luni până vineri, Alina se trezeşte la ora 2:30 dimineaţa într-o cameră oferită de hotelul unde lucrează ca menajeră de 11 ani. Începe munca la ora 3, timp de opt ore face curăţenie, iar imediat după se îndreaptă către Centrul de zi Parada. Cum ajunge aici, mereu puţin după ora 11:30, coboară în sala de antrenament, se schimbă în trening şi începe încălzirea. Ajutată de animatorul Cristi, Alina începe exerciţiul de echilibristică şi din trei mişcări este în picioare pe umerii lui, cu creştetul aproape atingând tavanul sălii roz-ciclam ale cărui plăci pătrate parcă se feresc să nu fie lovite.

Alina Constantin este o tânără de 31 de ani care a fost abandonată de părinţii ei la vârsta de trei săptămâni, pentru că aceştia nu puteau să se mai ocupe de ea. Când a hotărât să-şi cunoască părinţii şi pe cei patru fraţi pe care îi are, şi-a dat seama că nu poate restabili relaţiile, tocmai din cauza ruperii legăturii familiale, dar şi pentru ca aceştia locuiesc înghesuiţi într-o cameră de apartament.

După cei 18 ani în care a crescut şi a învăţat la Centrul de Plasament Lizuca, Alina a ajuns parte din echipa de circ Parada, unde face echilibristică şi jonglerie alături de Alex, Mario, Cristi, Robert, Betty, Ricky, de animatorii Tania şi Cristi, antrenaţi de coregrafii Marian şi doamna Flori. Când traversează sala de antrenament în paşi apăsaţi şi grăbiţi, caută din priviri feţele cunoscute pe care să le salute, continua să meargă băieţeşte până în biroul unde se schimbă şi se stă pe internet, îşi pune când treningul gri, când cel roşu, îşi trece mâna prin părul tuns scurt şi înainte să înceapă antrenamentul are grijă să schiţeze din braţ o figură elegantă de balet.

Alina nu se ferește să spună că este de etnie romă, chiar dacă i s-a întâmplat ca deschiderea asta să se întoarcă împotriva ei. O dată a fost acuzată că a furat o pereche de ochelari dintr-o cameră a hotelului unde face curat. Nu e sigură dacă părul brunet și culoarea pielii i-au făcut pe superiori să o acuze. Crede că discriminarea cu care se confruntă zilnic nu porneşte din raţiuni etnice, ci mai degrabă din simplul fapt că educaţia şi mai bine din jumătate din viaţa le-a trăit în centru de plasament şi în sărăcie. Acest lucru, spune ea, le oferă putere celor de la serviciu asupra ei, tocmai pentru că nu-şi permite să renunţe la salariul de nouă sute de lei şi la camera unde doarme, chiar dacă asta înseamnă să lucreze în continuare ca „sclavă Isaura”.

Camera unde doarme Alina i-a fost dată de hotelul unde lucrează şi chiar dacă o mai împarte cu alţi doi colegi, tot este mai puţin înghesuit decât dacă ar fi decis să locuiască cu familia. „Eu nu am casă nicăieri de fapt”, spune Alina privind podeaua de pe biroul pe care sta aşezată, cu coatele pe genunchi.

parada

La nivel social, toţi membrii echipei Parada sunt uniţi prin experienţa copilăriei trăite fie în orfelinate, în canale, pe străzi, în centre de plasament, fie în familii care nu au avut posibilitatea să le ofere o şansă la educaţie, la siguranţa zilei de mâine sau la un mediu ferit de pericolele străzii.

Alex, spre exemplu, are 24 de ani, a locuit într-un apartament social din Ferentari cu părinţii lui, până când s-a săturat să mai fie pus la cerşit, aşa că a plecat să stea pe străzi. Are doar cinci clase terminate și echipa Parada l-a găsit când avea 15 ani. La centrul de zi poate lua patru mingi sau popice colorate în mâinile învineţite şi înţepate de cei 12 ani de droguri. În orele de antrenament, urmele dependenței dispar. Când începe să jongleze, singurul lucru care îl opreşte să fie mai bun este tavanul care nu-i permite să învârtă mai mult de cinci mingi în aer.

Nefiind obişnuiţi cu un program, cu disciplina şi autoritatea şcolilor, timpul petrecut aici îi ajută pe toţi să-şi concentreze energia pe ceea ce le place din activităţile puse la dispoziţie, cât timp vor. În prezent, dintre toţi cei care au venit la Parada, echipa constantă este formată din 10-12 oameni. Chiar şi aşa, riscul este că educaţia să fie ultima preferată dintre celelalte activităţi frecventate, pe primul fiind programul artistic, explică psihopedagogul centrului, Mirela Haită.

Dintre aceşti 10-12 oameni care vin în mod constant la centru, Ricky şi Mario au fost selectaţi de una dintre cele mai mare şcoli de jonglerie din Europa, pentru a pleca în turneu cu spectacolele. Ricky a făcut o înţelegere cu doamna Mirela, să vină mai des la orele de matematică, română şi limbi străine, înainte de plecarea din mai, însă Mario a plecat deja cu tatăl lui în Spania să munceasca.

Aici, la Parada, casa cu pereţi roşii, cu poarta curţii mereu deschisă şi cu câte o melodie care se aude mereu din stradă, tinere cu copii sugari, oameni care dorm pe străzi sau în casele aflate aproape de dărâmare de prin jur, copii ai căror părinţi lucrează de dimineaţă până seara târziu, vin să mănânce, să se spele, să-şi facă temele şi să-şi petreacă un pic de timp departe de agitaţia străzilor, în siguranţa oferită de un adăpost asupra capului şi de educaţia non-formală pe care o oferă centrul la demisolul clădirii.

Ca să ajungi la demisol, trebuie să cobori nişte trepte abrupte în spirală şi să urmezi sunetul muzicii alese de Tania şi dată la volum mare de Cristi, Mario sau Robert. Doamna Flori, antrenoarea şi coregrafa lor, le spune să aducă funia din biroul sălii de antrenament. De un capăt ține ea, de celălalt Tania, începând să o rotească simultan pe ritmul piesei lui Bregovic, „Hopa Cupa”, versiunea cântată de Florin Salam. În funcţie de cum se aşează lângă sfoară, intră fiecare pe rând sau câte doi, încercând să sară, să facă tumbe sau chiar să jongleze în timp ce sar.

Într-o vineri de februarie, cu câteva zile înaintea unui spectacol pe care trupa urma să-l aibă, toată lumea era obosită. Sfoara se încurca în rotaţii, cei care intrau să sară o agăţau mai des cu călcâiul sau cu degetele, doamna Flori nu mai reuşea să se facă auzită printre ritmurile noii piese a lui Ionuţ Cercel, „Vine nasu’ bogătaşul”. La mijlocul celor două ore de repetiţie  şi-a smuls hainele şi geanta aşezate leneş pe un scaun şi a plecat spre casă .

Rând pe rând, Mario, Ricky, Cristi şi Robert au lăsat și ei popicele jos din mână şi se pregăteau să plece din sală. „Hai să mai repetăm finalul de câteva ori”, le-a strigat Alina și le-a făcut blând cu ochiul. Le-a promis și un Pepsi Twist la doi litri dacă duc la capăt exerciţiul şi dacă le iese bine. Convinși de suc, au repetat de trei ori şi le-a ieşit bine de două ori. Alina s-a dus să facă rost de bani de la coordonatorul centrului, întrucât ea nu avea nici un ban în buzunar. „Ei sunt copiii mei”, zice Alina, fiind cea mai mare din echipă.

alina-parada

Locul de muncă şi locuinţa pe care le are Alina i-au oferit autonomia necesară încât Centrul Parada să nu o mai considere beneficiar, ci un ajutor şi un voluntar care să continue treaba cu cei care trec poarta casei roşii, spune psihologul Claudia Petre.

Cu palma, Alina plimbă apăsat un creion roşu pe masa de lemn pe care stă aşezată şi spune că activitatea pe care o desfăşoară în camera ciclam, cu gaşca cu care se antrenează zilnic, printre mici certuri şi echipament de jonglerie colorat, e singura care îi alungă energia negativă acumulată în weekend, când tot ce vrea să facă este să uite viaţa dificilă pe care o trăieşte.

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul https://anamcostache.wordpress.com/2015/04/30/echilibristica-pentru-uitare/.


No Replies to "Echilibristică pentru uitare de ANA-MARIA COSTACHE"


    Got something to say?

    Some html is OK