Ecou de MIHAELA BALICA

Când ochii sunt închişi, totul în jur este negru. Doar glasul şi cuvântul rămân ghid.

Pe o stradă mărginaşă din cartierul 1 Mai aflat în extremitatea vestică a oraşului gorjan Târgu Jiu, un băieţel ce nu pare a avea mai mult de 12 ani trage cu încăpăţânare de un cărucior ticsit cu bidoane pline cu apă. Pe măsură ce sticlele se mişcă haotic în coşul improvizat pe două roţi, apa sare în stropi jucăuşi pe pantalonii băiatului, lăsând o pată răcoroasă în zona gambei. Soarele pripeşte pământul de trei zile fără încetare. Când stropii grei lovesc solul nisipos, praful se răspândeşte în aer şi în urma lui se formează mici cratere ca nişte muşuroaie de furnici. Terenul de fotbal mărginit de cărămizi şi cutii de carton este gol. De la marginea lui, scena se derulează monoton, însufleţită de liniştea adâncă în care numai scârţâitul roţilor şi pleoscăitul apei ca nişte valuri ce se sparg la ţărm îl aduc pe băiat înapoi în peisajul gorjan. Este mijlocul zilei, iar băiatul o ajută pe doamna Corina, bătrîna care locuieşte la capătul străzii şi nu are apă potabilă în curte.

Papucii negri de cauciuc, mult prea largi pentru piciorul subţire al copilului, lovesc pământul cu un pleoscăit zgomotos. Unul a scăpat de-a binelea şi a intrat sub roată. Băiatul îl scoate şi pe celălalt şi răsuflă uşurat ca şi cum ar fi scăpat de o povară grea.Nu îi place să poarte papuci. La capătul străzii, bătrâna îl aşteaptă zâmbitoare şi îi întinde câteva monede să îşi cumpere o îngheţată. Băiatul refuză politicos, dar la insistenţele femeii, cedează. “Este băiat bun, altruist. Nu face probleme nimănui” spune blând femeia. “De fiecare dată cînd l-am chemat să mă ajute, a venit. Acum vine singur, de 2 ori pe săptămână, şi îmi aduce apă.”

Ion este unicul băiat şi cel mai mare dintre cei 4 copii ai familie Pârea din Târgu Jiu. Născut pe 20 iunie 2002, băiatul va împlini 13 ani la început de vară. În ciuda vârstei fragede, părinţii i-au lăsat în grijă casa şi pe cele 3 surori mai mici: Raisa, Cristina şi Petruţa atunci când s-au hotărât să plece la muncă în Germania, în urmă cu două luni, la jumătatea lui iunie. Raisa este mezina, are numai 7 ani şi se pregăteşte cu nerăbdare să devină şcolăriţă din toamnă. Cristina este mai mare cu an şi este ajutorul de nădejde al Petruţei, cea mai mare dintre surori, care ţine acum gospodăria până la întoarcerea mamei. Cand au plecat, la început de vară, părinţii i-au spus fetei să aibă grijă de cele două surori mai mici. „Stau cu ochii pe ele ca pe butelie. Simt că am o mare responsabilitate.” Are numai 11 ani, însă Petruţa găteşte, face curat şi o ajută pe Cristina la teme. Fetele rezolvă exerciţii în fiecare zi. Nu vor să lase totul pe ultima sută de metri şi nu vor să uite nimic din ce au învăţat în anul şcolar ce a trecut.

Părinţii, Pobirci Mariana şi Pârea Ion Marian, au decis să muncească o perioadă în vecinătatea oraşului german Wurzburg pentru a-şi ţine copiii la şcoală şi pentru a le asigura un trai decent. Mama lucrează la o spălătorie auto, iar tatăl este mecanic la aceeaşi spălătorie. Lucrează câteva luni pe an şi trimit bani acasă pentru a nu le lipsi nimic celor patru copii pe care i-au crescut cu mare grijă. Înainte de a pleca, tatăl i-a dat un sfat lui Ion: „Ai grijă să nu intri în belele”. Atunci băiatul a înţeles că nu trebuie să se apuce de fumat sau să îi facă probleme mătuşii alături de care locuiesc în aceeaşi curte. Dincolo de acest sfat, însă, se află mai mult decât o povaţă părintească. Maradona, aşa cum este cunoscut tatăl de vecinii din cartier, precum şi de toţi cunoscuţii săi, a aflat ce înseamnă să îţi fie îngrădită libertatea şi să nu îţi mai poţi vedea copiii decât din spatele gratiilor atunci când a luat decizia de a asigura traiul familiei sale pe calea cea mai uşoară. Deşi vecinii se eshivează atunci când sunt întrebaţi care a fost cauza condamnării, cu toţii ştiu că Maradona a fost acuzat de furt şi închis pentru 7 luni de zile în Penitenciarul Târgu Jiu aflat pe strada Vasile Alecsandri. Odată ce a părăsit închisoarea şi s-a întors acasă, cu toţii au putut vedea schimbarea: s-a angajat ca mecanic auto la un service în oraş şi „a dat la o parte manevrele cu care încerca mereu să îşi îngroaşe buzunarul”, marturiseşte domnul Nelu, vecinul de la casa cu numarul 11. Mai târziu, însă, când copiii au crescut şi cheltuielile au început să se mărească, părinţii au hotărât să plece în Germania şi să muncească acolo pentru câteva luni. Au lăsat în urmă vechile greşeli şi au şters amintirea neplăcută a celor şapte luni petrecute în penitenciar. Chiar şi aşa, tatăl nu a ezitat să îi vorbească fiului despre aceste lucruri: „Mi-a spus să nu fur pentru că pot ajunge la închisoare, iar oamenii se tem de puşcăriaşi.”

Mătuşa lui Ion, Viorica Pobirci, este sora mai mică a mamei şi locuieşte în aceeaşi curte cu familia Pârea. Spune că la început, le vizita zilnic pe fete şi le ajuta să pregătească de mâncare. La scurt timp, Petruţa a învăţat să se descurce singură şi nu a mai cerut ajutorul mătuşii. Cu toate acestea, în fiecare seară vine să vadă ce fac cei patru. Le-a promis părinţilor că va fi cu ochii pe ei. „Sunt copii cuminţi. Sora şi cumnatul meu i-au educat foarte bine. I-au dat şi la şcoala fiindcă au insistat că trebuie să înveţe şi să fie educaţi. Ştiţi că e greu în zilele astea să te descurci, mai ales când nu ai aceleaşi şanse ca toţi ceilalţi”, mărturiseşte Viorica în timp ce îşi aşterne albastrul blând al ochilor asupra celor şase copii din jurul ei: cei patru fraţi împreună cu verişoarele lor, Oana şi Isabela. Este mândră că cei şase se descurcă bine la şcoală şi că şi-au făcut prieteni acolo.

Ion mărturiseşte că sunt zile în care colegii mai râd de el, dar ştie că uneori copiii pot fi răi fără voia lor, aşa că nu se supără: „Îşi vor da seama singuri că greşesc”. Ion nu s-a supărat nici atunci când, în clasa a VI-a, a fost acuzat pe nedrept că a furat 10 lei. A încercat să le explice că mama i-a dat în ziua aceea 15 lei pentru a plăti culegerea de matematică. Cand doamna dirigintă a sunat acasă, mama i-a confirmat. Ulterior, copiii au gasit banii pierduţi în clasă, pe podea. Copilul a fost dezamăgit de întâmplare, el ştie că nu este un hoţ doar pentru că este rom. Dar de asemenea, ştie că prejudecăţile vor exista întotdeauna. Dar nu se teme. S-a integrat în colectivul şcolar. „Eu nu trăiesc printre romi. Nu ştiu să vorbesc nici limba lor. Acasă se vorbeşte în limba română”, spune băiatul relaxat, iar vocea lui se răspândeşte lină în aerul cald al amiezei.

Vorbeşte frumos, mai ales despre Cezar, prietenul lui cel mai bun. Cezar este român. S-au împrietenit în ziua în care băiatul i-a luat apărarea lui Ion. Pe terenul de fotbal, cu toţii au râs de Ion. Spuneau că nu poate intra în echipă pentru că este ţigan şi sigur nu ştie să joace. Cezar i-a acordat încredere şi l-a luat alături de el. „Am făcut un meci frumos. Jucăm bine împreună şi suntem amândoi pasionaţi de fotbal” îşi aminteşte băiatul printre râsete. De atunci au rămas prieteni, mai ales că merg împreuna la aceeasi şcoală, Sf. Nicolae nr. 6, aflată în cartier pe strada 11 Iunie.

Ion este un copil vesel. A învăţat de mic ce înseamnă discriminarea. În clasa a II-a doamna învăţătoare evita să îl scoată la tablă de fiecare dată când Ion ridica mâna. Băiatul ştia răspunsurile. A învătat de la tatăl lui tabla înmulţirii cu mult înainte de a merge la şcoală, astfel încât în clasa I-a era singurul dintre şcolari care o ştia în întregime. Cu toate acestea, meritul nu îi era recunoscut. Lucrurile nu s-au îmbunătăţit nici după ce mama a discutat cu doamna învăţătoare, astfel încât părinţii au hotărât să îl transfere la o altă clasă. De atunci, totul a fost bine pentru băiat. Parinţii l-au învăţat să fie răbdător şi înţelegător. Nu cunoaşte ura, deşi totul în jur pare sa-l înveţe despre asta. În noua clasă şi-a făcut repede prieteni. Doamna învăţătoare îl trata cu blândeţe:„Se purta frumos cu mine. Mi-a cumpărat de mai multe ori caiete şi stilouri” spune băiatul cu ochi mari, întunecaţi.

Aşezat pe bancă la umbra unui copac, Ion mănâncă cu poftă din îngheţata pe care a câştigat-o prin muncă. Spune că este cu mult mai bună cu cât munceşti mai mult pentru ea. Aşa l-a învăţat tatăl lui. Aşadar, ori de câte ori tatăl se întoarce din Germania, Ion îl ajută la garaj şi încearcă să îi înveţe meseria. Ştie că, împreună cu medicina şi teologia, mecanica este o meserie de viitor. Îi place să înveţe cât mai multe lucruri. Vrea să demonstreze că educaţia nu este condiţionată de etnie: „Unii cred că dacă eşti ţigan eşti prost, nu ştii nimic”, spune băiatul. De aceea el a învăţat de la tatăl lui geografie, matematică şi biologie şi de fiecare dată când vecinii îi pun întrebări, băiatul îi uimeşte cu răspunsurile lui.

Soarele îi mângâie obrajii şi copilul mijeşte ochii pentru a-i feri de lumina prea intensă. Când vorbeşte, îi deschide larg şi o strălucire izbucneşte cu forţă din adâncul lor: „Vreau să ajung ceva bun!”. Glasul îi este hotărât şi sincer. Ca un ecou într-o după-amiază caldă de vară.

„Ceva bun”.

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul http://citescasertiunea.aser.ro/2015/04/23/187/.


No Replies to "Ecou de MIHAELA BALICA"


    Got something to say?

    Some html is OK