E toamnă și afară e mai întuneric decât în alte zile, nici strop de soare nu se strecoară printre norii plumburii. Pe drumul către școala „Ion Bojoi” din Flămânzi aleargă copii cu ghiozdane colorate în spate și cât e ulița de lungă merg ușurel, în șir indian, doi câte doi, cu căciulile groase pe frunte. Printr-un ochi de geam se zărește o mână de copii, fiecare cu degetele ridicate într-un „V” strâmb și fragil. În fața lor, alături de profesorul sprinten, se uită a dojană un tânăr cu tenul măsliniu, și ochi oceanici care se opresc fiecare chip în parte. Când Loren se uită la ei, copiii își ascund privirile în cărțile de Limba Romani. Vocea lui îi ceartă, dar din ochi i se ghicește blândețea și copiii care învață la școala „Ion Bojoi” știu asta.

Iulian Lăzărică, sau Loren, cum îi spun prietenii, este rom. Și e mândru nevoie mare. Când a plecat din satul botoșănean de unde a pornit răscoala țărănească din 1907, nu era pregătit să înfrunte viața, dar știa ce potențial are. Părinții lui i-au împăturit hainele și l-au trimis să-și facă un rost. Cuvântul „discriminare” îl știe doar din dicționar, căci nu a simțit vreodată că e privit diferit de cei din jur. Loren s-a întors la 22 de ani în satul de unde a plecat, ca mediator școlar*, să le arate celorlalți copii romi că lumea e mai mare decât Flămânziul. Și că o pot cuprinde, în îmbrățișarea lor, pe toată. Acum are un an de când îi învață Romani în clasa mică, colorată, pe aproape 20 de copii, unii atât de mici încât se uită în cărți ca la o partitură de muzică clasică.

Scaune buclucaşe

Profesorul Virgil Cobzariu ține lecții de Limba Romani la Flămânzi, Bălușeni și Coșula, sate din județul Botoșani. Spune că pentru micuții care vin la ore, ceea ce el îi învață le pare fascinant. „Ei simt Romani ca pe ceva ce este doar al lor, ceva care le aparține. Nu sunt obișnuiți cu forma literară pe care o învață aici, când ei acasă vorbesc în dialect”, povestește profesorul frământându-și mâinile. Când el e într-un capăt de clasă, Loren e în celălalt. Copiii sunt harnici în cuvinte și se întrec care mai de care să răspundă la întrebări. Literă cu literă, tabla neagră se acoperă de bețișoare și unduiri albe. Copiii ies pe rând să scrie, și își  scutură degetele de cretă cu mândrie.

– Spuneți-mi un cuvânt care începe cu litera „T”

– (din toate părțile salei de clasă) Tato (cald), Tikno (mic), Tikne (mici), Terne (tânăr)!

– Hai, cine iese la tablă să scrie? (toate degetele sus)

– Eu de ce n-am ieșit niciodată? Am venit degeaba azi la școală?, strigă Manu, un copil la vreo opt ani, de sub căciula albă. Nu e scos la tablă și e tare supărat. Știe răspunsurile la toate întrebările, deși nu a venit de la început la lecțiile de Romani. Vorbește mai mult din ce aude acasă, tot ce învață aici e ca o limbă nouă. La tablă iese colegul său de bancă și Manu pufnește a ciudă. De supărare, schimbă scaunul lui jos și mic, cu cel al al prietenului său, mai înalt. Se uită cuminte la cum scrie băiatul la tablă, parcă vede și mai bine, de la înălțimea la care stă acum.

„Poc!”, se-aude din celălalt colț al clasei. Candy, o fetiță cu părul parcă bătut de vânt, s-a răsturnat de pe scaun. Și Manu râde cu poftă alături de ceilalți și parcă i-a mai trecut supărarea. Fetița zbârlită nu mai poate vorbi de râs și când Loren vine să o ajute să se ridice de pe podea, se lasă grea, ca un sac de grăunțe, în brațele lui. Râde întruna. „Sunt numai o veselie”, spune Loren, certând-o pe Candy dintr-o privire severă. Fetița își ascunde zâmbetul sub gulerul bluziței cu dungi roz, și râde înfundat.

Dacă eşti rău, te dau la ţigani

Era toamnă și afară era mai întuneric decât în alte zile. Loren își amintește perfect de prima zi la școală. A fost singurul copil rom din generația lui care a primit educație școlară. „Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Eram doar eu în clasă, și restul români, dar nu am simțit că sunt tratat diferit. Niciodată, niciodată”, povestește tânărul mediator. La Facultatea Filosofie și Științe Politice din Iași, Loren s-a înscris și la un curs de șase luni de mediator școlar. I s-a părut atunci și i se pare în continuare, că a fost făcut pentru asta. „Ca să fii un mediator bun, trebuie să faci parte din comunitate, ca să le poți cunoaște romilor nevoile, să fii unul de-al lor. Un mediator este un salvator al copiilor defavorizați”, spune tânărul absolvent. Vocea îi coboară și ochii devin serioși, își pierd pentru o clipă sclipirea jucăușă. Frământă fularul în mâinile cafenii și își aranjează gulerul. Nu e de joacă cu stereotipurile și discriminarea.  El nu a simțit-o, dar o vede în jur. „Îmi dau seama de astea. Mai văd romi care merg la magazin sau stau la rând undeva și sunt tratați, așa… (n.r. pauză lungă, flutură mâinile, să îl ajute să găsească un cuvânt potrivit)… nu urât. Nici discriminatoriu. Parcă cu răceală. Cu… indiferență. Da, ăsta e cuvântul”.

Jennifer nu stă locului o clipă. Se frământă pe scaun și e gata-gata să ia masa în brațe de mult ce vrea să scrie cu creta la tablă. E cu câțiva ani mai mare decât ceilalți copii din clasă, asta pentru că se începe de la zero cu toți, de la alfabet, la compuneri complexe. Când Loren o pune să citească cu voce tare, fata uită că n-a schimbat pagina și o răsfoiește repede până ajunge la 23. Citește poticnit o poveste scurtă despre lupi. Urmărește rândul cu degetul subțire cât o crenguță gata să trosnească. Din clasă, fiecare îi șoptește. Se mai încurcă, dar își revine când Loren citește odată cu ea.

Copiii din clasa de Limba Romani au o poftă de învățat ca de plăcinte calde, dar nu toți vin mereu la ore. Câteodată rămân acasă să ajute părinții la treburi sau la câmp. Ca mediator școlar, Loren nu le este elevilor de etnie romă doar profesor. Le este și prieten. Și îndrumător. Are grijă ca fiecare să vină la școală și îi dojenește de fiecare dată când lipsesc, ca un tată care își trage copiii de urechi. Loren povestește că „majoritatea lipsesc pentru că poate nu au cu ce să se îmbrace în ziua respectivă, nu au papucei, ori detergent ca să aibă haine curate sau nu au pachet la școală”. Femeile rome sunt foarte mândre și nu își trimit copiii la școală oricum. El umblă din poartă în poartă, să vadă de ce au stat băncile goale la școală, când copiii ar fi trebuit să își pună cărțile pe ele. Dar, oricum, „de când am venit eu, de un an, simt că nu mai lipsesc chiar ca înainte”. Tot de când a venit el, părinții s-au implicat mai mult în educația odraslelor. Loren a organizat fel de fel de activități culturale cu copiii romi, ba chiar a întremat, alături de sora sa, Bahtale (în Romani înseamnă „noroc) și o formație de dansuri țigănești. Pe pereții unei săli de lângă cancelarie, Loren a atârnat fotografii de la diferite activități șie tare mândru de ele.

Tânărul se luptă ca stereotipurile despre romi să moară încet, dar sigur. Nu se poate dintr-o dată, spune el. Dar simte că merge pe drumul cel bun și nu vrea să se împiedice vreodată. „Expresia asta urâtă «dacă ești rău, te dau la țigani» spune multe despre cum văd oamenii etnia romă. E atât de greșit, vai”. Își acoperă fruntea cu mâna într-un gest de neputință.

Când ora de Romani se termină, în clasă nu rămân decât cuvintele de pe tablă. În mijloc, între cele care în românește s-ar traduce „cald”, „mic” sau „tânăr”, stă propoziția pe care Jennifer a scris-o cu atâta mândrie: „Muro vast ckerel”. „Mâinile mele muncesc”.

* Notă:

Potrivit O.M.E.C.T. nr. 1539/2007 privind normele de încadrare și de activitate a mediatorului școlar, principala responsabilitate a acestuia este „de a sprijini participarea tuturor copiilor din comunitate la învățământul general obligatoriu, încurajând implicarea părinților în educația copiilor și în viața școlii și facilitând colaborarea dintre familie-comunitate-școală”. O altă responsabilitate a acestuia este de a se implica activ în organizarea de activități multiculturale prin care să promoveze caracteristicile etnoculturale în mediul școlar.

Acest articol poate fi citit şi aici: http://unblogobisnuit.com/2014/12/19/limba-noastra-i-o-comoara/.