La 22 de ani, Alexandru Cantea a găsit echilibrul între educație și tradiție.

„Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor” (George Enescu), stă scris pe geamul pătrat al celei de-a treia uși de la ultimul etaj din Conservatorul din București. Este vineri după-amiază, ora cinci, iar din cele 14 săli de studiu de la etajul patru din Conservator răsună muzică clasică, cu opriri și reluări, cu pauze și repetiții. Studenții se plimbă între săli, mai schimbă peisajul, își cumpără cafea de la tonomat, se strâng pe hol și mai discută una-alta, iar în final toți revin la instrumentele lor.

Studenții practică cel puțin patru ore pe zi, pe lângă orele obligatorii de la școală. Unii studiază de dimineața până seara, iar cei mai mulți fac asta pentru cele 17-20 de minute din sala de „judecată” din cadrul olimpiadei naționale de interpretare muzicală. Alexandru Cantea este unul dintre ei –  student în anul III la Conservator și pasionat de muzică de la 4 ani.

„Băi, tată, bagă-mă și pe mine în bagaj.”

Alexandru se trage dintr-o familie în care „se cântă”. Tatăl lui, Nicușor Cantea (Cristi Tractor), a făcut parte din fanfara Zece Prăjini (trompetist) și fiul lui a prins gustul muzicii încă de când avea 4-5 ani. „Vream neapărat să fac și eu muzică”, povestește Alex. Cristi însă nu a fost de acord ca băiatul lui să studieze tot trompetă din cauza dificultăților de suflătură. Alex nu avea încă plămâni puternici, așa că a început clasa I cu instrumentul principal pian. Din clasa a III-a, Alex a descoperit clarinetul, iar un rol important l-a jucat mătușa lui. Aceasta i-a îndrumat pașii timp de opt ani și i-a arătat lui Alexandru frumusețea acestui instrument, iar prima reușită a avut loc la șase luni de la începerea studiului, când a obținut premiul II la Olimpiada de interpretare muzicală, faza zonală, la Iași.

Își amintește de controversele create de apariția lui: ce căuta un copil de clasa a III-a care ține în mână un instrument greu și mare pentru o așa o vârstă în fața juriului olimpiadei zonale? „Măi, fraților, primiți așa ceva? Ce-i cu copilul ăsta? Nici nu poate să țină instrumentul!”. Alexandru a cântat excelent de „au rămas mască toți”, dar membrii comisiei se contraziceau între ei pe tema: a cântat Alex pe de rost sau a cântat după ureche, că nu poate un copil de clasa a III-a să țină minte atâtea note? Ajungeau iar la ideea principală că „băiatu’ ăsta este extraordinar, nu vezi cum a cântat?”, ca mai apoi discuția să se termine în „Nu, dom’le, că nu știe note”.

Pe data de 8 februarie 2004, chiar de ziua lui Alex, în Vaslui s-a anunțat un concert al clubului Rotary în care urma să cânte Filarmonica de la Iași. Întâmplarea a făcut ca acest concert, dar mai ales ce urma să se petreacă la finalul acestuia, să fie cel mai frumos cadou pe care Alex l-a primit de ziua lui. Pe scena Casei de Cultură din Vaslui, Alexandru Cantea, la 13 ani, a fost premiat de Filarmonica din Iași pentru rezultatele lui deosebite de până atunci și a primit un onorariu de 800 de lei.

De atunci, Alex s-a hotărât: „atâta timp cât pot să-mi câștig banii singur, să n-apelez la familia mea.” Așa se face că acum, la 22 ani, are spectacole în fiecare weekend, ori în Italia, ori în Spania și nu este nevoit să ceară părinților de fiecare dată când are nevoie să-și cumpere ceva. „Nici nu mi-aș permite”, conclude Alex.

„Mândru de mine am fost într-adevăr prin clasa a VII-a”. Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Vaslui nu este specializată în domeniul muzicii, ci are doar clase speciale de  muzică. Chiar și așa, în acele clase de muzică ale școlii nr. 6 din Vaslui există în fiecare an numeroși participanți la olimpiade și concursuri naționale și internaționale de muzică, iar cel mai valoros rezultat cu care școala se mândrește îi aparține lui Alex. Este vorba de Premiul I la Faza Națională a Olimpiadei de Muzică Instrumentală – clarinet, obținut în 2007 în București.

În mai 2012, la Concertul absolvenților ai Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași, Alex a interpretat „Fantezie pe o temă din opera <<Rigoletto>>” de Giuseppe Verdi. A avut  cămașă albă cu nasturi negri, papion negru, pantaloni negri și curea neagră. Alex a făcut o plecăciune în fața publicului, a scos capacul clarinetului și l-a pus pe masa dirijorului, apoi a acordat instrumentul, privindu-l. A ridicat privirea și a dat din cap aprobator către dirijorul orchestrei, Leonard Dumitru, semn că este pregătit. A urmărit atent gesturile dirijorului, iar în cele 43 de secunde de introducere ale orchestrei a tras adânc aer în piept de câteva ori. Alex pune tot sufletul în fiecare cântare și simte cu tot corpul fiecare notă. Drept răsplată, la final a fost aplaudat timp de aproape un minut și, asemeni marilor soliști, s-a reîntors pe scenă, pentru ca aplauzele să contenească.

După succesul ăsta, ca după fiecare reprezentație, Alex își spune că „trebuie să fie mai bine și mai bine continuu”. Premisa lui este că totdeauna se poate și mai bine, chiar dacă aude destul de des în jurul lui numai cuvinte de laudă.

„Mă, vezi dacă ești lăutar?”

Alex își dă seama cu ușurință ce note muzicale aude atunci când cineva apasă pe clapele pianului. Așa se face că, la una din orele de teoria muzicii din liceu, Alex a fost foarte prompt în răspunsul lui:  „Do 7!”. Do7 este un termen folosit mai mult în lăutărie; la școală, spui „DO Major”. Profesoara a observat imediat, iar tonalitatea vocii ei când i-a spus „Mă, vezi dacă ești lăutar?” l-a făcut pe Alex să se simtă diferit.

Profesoara a apăsat pe cuvântul lăutar și Alex a simțit că n-a fost un compliment. „Practic știi când cineva îți zice o vorbă bună”, spune el. Nu i se dusese vestea în liceu că el cântă și la nunți, dar s-a gândit că poate unii dintre colegi bănuiau. „Cine știe, poate după față, că sunt un pic mai negru”. Spune că „Țiganii au fost făcuți pentru muzica asta, așa au simțit ei. Marii lăutari au fost țigani și asta poate s-o confirme absolut oricine.” și recunoaște că a întâlnit și romi care nu cântă, dar spune că sunt rare excepțiile.

Alex a început să cânte la nunți pentru că asta a văzut și la tatăl lui, care la început nu a fost de acord ca fiul să meargă pe același drum. „Tata a trecut prin mai multe și știe câtă muncă e la o nuntă și ce muncă ar fi dacă ai fi angajat la filarmonică; el asta și-a dorit pentru mine: filarmonica.” Acum, cântă împreună, tata la trompetă și Alex la clarinet și se citește pe fața lui mândria acestui fapt. Nu a lăsat niciodată cântatul la nunți să-i afecteze educația formală.  Un profesor de la Iași îi spunea: „Eu nu am nicio problemă că tu te duci la nunți, atât timp cât vii la mine pregătit și nu-ți schimbi calitatea sunetului”.

**

Acum, Alexandru Cantea este student în anul III la Facultatea de Interpretare Muzicală din cadrul Universității Naționale de Muzică București.  A terminat semestrul trecut cu 9,53, iar la master ar vrea să plece undeva în afară. „La noi e păcat că sunt foarte mulți copii care sunt extrem de buni și care poate nici în afară nu se găsesc, dar nu ai un loc de muncă. Aici se mai uită și la fața ta, se uită un pic și la culoarea ta, <<Păi, mă, stai așa, ăsta e țigan, ăsta știe!>>. Acolo la un concurs se cântă cu perdea, nici nu te vede, nici nu știe cum te cheamă. Dă premiul după <<Concurentul nr. 33>>”.

Anturajul lui Alex este alcătuit și din romi, și din români. „Eu sunt țigan, dar pe români îi simt la fel ca mine. Și cum sunt ei români, așa mă simt și ei pe mine. Adică, suntem oameni într-un cuvânt, nu?” Uneori este uimit de câte diferențe și generalizări se pot face. „Nu înseamnă că dacă spui <<țigan>>, suntem toți la fel. Niciodată!”. Spune că nu suportă acțiunile unora și-i pare rău de câte poate face etnia asta. „Se duc și fură p-afară, n-au nicio școală”. Este de părere că totuși o educație n-o primești doar în școală; degeaba faci școală, dacă lipsește educția de acasă: „Mă, nici tata n-are cine știe ce școală, a terminat 10 clase, dar a știut să-mi dea o educație, o educație care nici la un copil de primară nu găsești: să știe să respecte pe toată lumea, să știe să zică „Bună ziua!”, la o persoană mai în vârstă să vorbească numai cu „dumneavoastră” și așa mai departe.”

În problema discriminării, Alex este de părere că diferența constă în expresie și voce. Una este să spui apăsat cuiva „Țiganule!” și alta este să exclami „Mamă, ce bine a cântat țiganul ăla!”. Nu-l deranjează că este rom și chiar dacă mai aude pe unul-altul că aduce aminte de acest lucru și simte că există o conotație negativă, nu-i bagă în seamă și-și vede de treabă. „Toți suntem oameni și e loc pentru toată lumea, nu?”.

„În schimb, așa, discriminat nu mă simt pentru că mă mândresc foarte mult cu ceea ce sunt, cu familia cu care o am, cu educația pe care am primit-o. Consider că pot face mult bine în societate și  mă comport ca atare”.

Studenția, pentru Alex, este întâi și întâi o modalitate de a-și începe cariera într-un mod cât mai productiv și mai pe urmă berea, căminele și femeile. Este foarte atent cum se îmbracă, atât la cursuri, cât și la spectacole și nu renunță la costum și cravată. Hainele formale îi oferă prestanță și-l fac să impună respect. Mulți îi spun că anii tinereții nu se mai întorc și că „n-o să mai fie vremurile astea”. Alex le răspunde serios: „Într-adevăr, n-o să mai fie, dar nici să-ți bați joc de viața ta. Practic de aici îți începi cariera, că dacă nu faci nimic (în timpul studenției), când vei termina chiar nu mai faci nimic, ieși șomer direct”.

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul http://citescasertiunea.aser.ro/2015/04/17/oameni-intr-un-cuvant/