Pentru mai bine de o sută de copii din Dallas, un cartier mărginaș al Iașului, școala vine săptămânal, pe patru roți. Corina Chiriac, una dintre absolventele „școlii mobile”, speră că într-o zi va deveni asistent social.

În sala de pe colț, de la etajul al doilea al Școlii Gimnaziale „Alexandru Vlahuță”, din Iași, se întinde o atmosferă ca la cinema. O mână de copii dau la perete mesele și așază scaunele în mijlocul clasei. Se întâmplă să fie „săptămâna altfel”, astfel că, astăzi nu vor face teme. Astăzi se vor juca. Vor alerga după ceilalți colegi la baba-oarba, legați la ochi cu un fular roșu, din lână, cu găurele – nu, nu se vede prin el dacă e pus în două –, iar mai târziu vor face echipe cu copii mai mari, voluntari veniți în vizită, și vor juca bowling cu popice colorate, din plastic, roșu, verde, mov. Se vor uita la „Fetița cu chibriturile” la televizorul larg ce atârnă din tavan. „Dați-ne ochelari 3D”, va striga un băiețel în tricou albastru, pe care scrie „superboy”. Îl cheamă Sebi și este unul dintre cei mai gălăgioși copii care vine la centrul educațional al Organizației Salvați Copiii, din Iași. Nici nu pare foarte încântat de activitățile „școlii altfel”, atunci când „doamna” îi întreabă ce au făcut. El a plantat pomi, dar ar fi vrut să facă altceva, pe unii doamna i-a dus la muzeu, pe alții i-a văzut afară în „costum de gunoi”. „Cum în costum de gunoi?!” întreabă „doamna”. „În costum din saci de gunoi”, îi răspunde o fetiță, ce cară după ea o rochie de balerină, din plastic negru și inimioare lipite din hârtie creponată, roz. A fost parada eco. „Ce înseamnă eco?”, întreabă, din nou, doamna. „Natural”, îi răspund copii.

La centrul educațional Salvați Copiii, elevii participă patru zile pe săptămână, de luni până joi, timp de patru ore, după ce termină școala. Vin să își facă temele, să învețe și să se joace, copiii care acasă nu au curent electric, nu au pe cineva care să îi ajute și nici un loc potrivit pentru a scrie, o masă, un scaun. Nici liniște, căci au frați mai mici, iar cărțile și caietele le sunt mai mereu rupte, mâzgălite sau udate.

Pentru cei mai mulți dintre copiii care vin la centru, acasă reprezintă cartierul improvizat din zona Șes-Bahlui sau Dallas, cum i se mai spune unuia dintre cele mai sărace locuri ale Iașului. Sărăcia i-a împins la marginea orașului, pe malul drept al râului Bahlui, care șerpuiește printre colinele Iașului și care separă Dallasul de cartierul Mircea cel Bătrân. Fără curent electric, cu case cârpite de fiecare cu ce a găsit, placaje sau uși scorojite aruncate de alții, locul te face să te gândești cu ironie la orașul texan, cu zgârie-nori ce luminează noaptea, căruia i-au împrumutat numele. Nimeni din comunitate nu știe din amărăciunea cui a pornit denumirea, dar pare a fi modul în care cei din interior fac haz de greutăți, iar cei din afară știu că aici trăiesc preponderent romi și foarte puțini sunt cei care se aventurează înăuntru.

Oficial, cartierul Dallas nu există. Nu are străzi sau numere, astfel că oamenii nu au adrese, iar majoritatea celor care s-au aciuat aici nu au nici documente de identitate, ceea ce face ca înscrierea copiilor la școală să fie imposibilă. Noile reglementări din legea educației naționale specifică că fiecare școală are arondată o circumscripție. Copiii care locuiesc în Dallas nu aparțin niciunei școli. „În felul acesta apar multe situații în care școlile, fie au numărul de locuri deja ocupate, fie nu vor să aibă copii din cartierul Dallas și le este foarte simplu să refuze primirea lor în baza noii legislații”, explică Andrei Crăciun, psiholog în cadrul organizației Salvați Copiii, din Iași.

În ajutorul celor care nu există în evidența nimănui, vin cei de la Salvați Copiii. Procedura este aceeași de vreo cinci ani: mai întâi îi ajută să obțină documente de identitate, apoi îi învață pe părinți să își înscrie copiii în cele două etape de admitere la școală. Celor mai mulți dintre ei li se spune că nu se poate, astfel că evidența celor refuzați este transmisă Inspectoratului Județean Școlar. Când intervin aceștia, se găsesc locuri și pentru copiii nevoiași.

Acum mai bine de zece ani, membrii organizației au intrat pentru prima dată în Dallas și au încercat să le explice oamenilor că doar educația îi poate ajuta să lase mizeria în urmă. Anual, aceștia desfășoară activități de educare în comunitate, precum și la centru, lucrând cu aproximativ 80-100 de familii. Copii sunt mai mulți, întrucât fiecare familie are patru, cinci. Însă doar o parte dintre aceștia merg la centrul educațional, aflat în incinta Școlii Gimnaziale „Alexandru Vlahuță”. Pentru ceilalți copii, prea amărâți, școala vine la ei.

„Au trecut nouă ani de când măgăoaia pe patru roți a pătruns pentru prima dată în cartierul Dallas.„

Nu putea nimeni să zică ce este, dar culorile vii atrăgeau ca un magnet curiozitatea micuților. Unii se întrebau dacă a venit circul. Încet, încet s-au adunat în jurul mașinii ciudate, care la zece metri, care la cinci metri distanță, iar cei mai curajoși au început chiar să pună întrebări. Au văzut că tabla verde, de jumătate de metru, se deschide și din fiecare parte mai ies două table, iar apoi, se mai deschide o dată și mai apar două table. Lungă de șase metri, școala mobilă era un proiect inovator în Europa, fiind implementată pentru prima dată pe continentul european, în 2005, chiar la Iași. Cele cinci table se deschid ca un telescop și pot fi dirijate cu ușurință întrucât sunt așezate pe patru roți centrale. Aici, pe iarbă, sub cerul liber, mulți dintre copiii din comunitatea din Dallas au învățat pentru prima dată să scrie, să citească, dar și să fie creativi prin desene, cum să se ferească de droguri sau prostituție, precum și care le sunt drepturile. Într-o oglindă agățată de una dintre table, copiii au învățat să recunoască expresiile emoțiilor, altele în afară de bucurie și tristețe, singurele pe care le-au deprins acasă.

Atrași în mrejele jocurilor, mulți dintre ei devin interesați și de centrul educațional. „Este următorul pas pe care îl propunem, însă nu tragem absolut deloc de copii. Alegerea este, de fiecare dată, a lor. Le spunem, uite, avem un centru educațional, vrei să vezi ce se întâmplă acolo? Dacă spun nu, nu e nici o problemă, încercăm mai târziu”, spune psihologul Andrei Crăciun. Pentru cei mai mulți copii din comunitate care nu merg la școală, principalul mediu educațional este strada. „Pe stradă petrec cel mai mult timp, acolo au o libertate absolută, astfel că pasul către școală este unul greu de făcut. Uneori, nici nu au posibilitatea să îl facă. Și atunci, centrul educațional este undeva la mijloc”, mai explică psihologul. La centru, copiii nu au orar, nu există o programă și nici cursuri formale, programul este lejer și nimeni, niciodată nu este certat dacă întârzie. În acest univers, regulile sunt altele. Progresul copiilor nu este măsurat în note, ci în pași mult mai mici, precum: a zis bună ziua când a intrat în clasa, a bătut la ușă înainte să intre, și-a înjurat doar o dată colegul, nu de șapte ori, îi spune ceva urât, dar nu mai sare la bătaie.

Mai târziu, pentru cei care îndrăznesc să vină la activitățile de la centru, înscrierea la școală este următorul pas. Totuși, dintre cei care reușesc să fie înscriși într-o instituție de învățământ, un număr însemnat de copii ajunge să abandoneze. Pretențiile școlii și nevoile din familie îi strâng întotdeauna pe copii la mijlocul buclei de sărăcie. O uniformă, caiete speciale, bani pentru fondul clasei sunt cerințe prea mari pentru buzunarul strâmt al părinților. O cercetare realizată de cei de la Salvați Copiii arată că factura ascunsă pentru educația unui singur copil se ridică la 1500-2000 de lei pe an. Foarte puțini dintre părinții din Dallas au un loc de muncă, iar cei mai mulți trăiesc din alocațiile copiilor sau din colecționarea fierului vechi și a peturilor din containerele de la colțurile blocurilor. Îi poți vedea zilnic prin Iași cărând saci uriași în spate. Pentru a umple un sac, durează, de obicei, câte două, trei zile, în cazul în care muncesc ambii părinți. O familie cu un singur părinte reușește să îl umple cam într-o săptămână, iar ajutorul pică pe umerii celor mici. Pentru un astfel de sac, oamenii primesc în jur de 60 de lei, pe lună venitul ajungând la 200-300 de lei. Suficient cât să trăiască, dar nu destul pentru școală. Mulți spun că ar vrea să-i înscrie, dar ideea unui viitor mai bun este prea departe și încă difuză pentru a putea fi mai importantă decât grijile zilnice: ce vor pune pe masă, ce lemne vor băga în sobele construite chiar de ei sau în ce vor îmbrăca copiii iarna. „Majoritatea dintre familiile cu care lucrăm nu au o cultură de amânare a recompensei. Pentru ei, accentul se pune pe acum și aici. În momentul în care copiii ajung la vârsta la care pot să muncească, de pe la 12 ani în sus, deja pentru familie ei reprezintă o sursă de venit”, explică Andrei Crăciun. Psihologul nu îi învinovățește doar pe părinți. Și ei la rândul lor au crescut la fel, în sărăcie, fără programe educaționale care să încerce să-i scoată din mediul fără orizonturi.

***

Corina Chiriac este una dintre elevii cărora sărăcia, greutățile și prejudecățile care urmăresc etnia romă nu li s-au pus de-a curmezișul în drumul spre învățătură. Înaltă, slăbuță și cu un păr negru, ce îi trece de mijloc, fata este a treia dintre cei zece copii ai familiei Chiriac care, din îndârjirea mamei de a-și da toți copii la școală, a reușit să ajungă la liceu.

Corina vorbește foarte greu despre etnia sa. Ai spune că nu vrea sau nu poate, că se rușinează sau nu îi pasă. De fapt, crede că nu o definește. S-a născut așa și atât. Nu se gândește prea mult nici la discriminările celor din jur, iar acum, că a ajuns la liceu, nici nu se mai întâmplă la fel de des ca în alți ani. Când era mai mică, mai timidă și retrasă mereu în ultima bancă, fata recunoaște că se mai râdea de ea că este romă. „Eram mai brunetă decât ceilalți și ieșeam mereu în evidență”, îmi spune zâmbind, și tot ea îi scuză pe colegi.

Ajunsă la gimnaziu, Corina s-a confruntat, mai degrabă, cu răutățile profesorilor. „Culmea, erau profesori care dădeau mereu exemple pe copii de țigani atunci când unul dintre colegi nu știa să răspundă sau răspundea greșit. Când le făceau observații, le ziceau: «vrei să ajungi ca un țigan?» și alte lucruri de felul acesta”, își amintește fata. Când astfel de lucruri se întâmplau, ceilalți colegi râdeau. Nu și Corina, ea tăcea, lăsa capul în jos – „eu nu pot decât să plec capul în jos”-, și apoi le ignora până când le uita.

Se pregătea pentru examenul de capacitate la limba română împreună cu alți colegi, iar doamna profesoară Boiță, cea care îi instruia, „făcea discriminări tot timpul, dar o făcea mereu cu zâmbetul pe buze”. Corina era activă, punea întrebări și răspundea, căci „altfel cum să învăț”, iar la o întrebare legată de pronume, fata a răspuns și a greșit. „Te-ai înecat ca țiganul la mal”, a venit și replica profesoarei. Poate o spunea fără să știe, poate o spunea la nervi, dar cuvintele s-au adunat din nou în colțișorul de unde Corina, după ce ridică capul din pământ, le alungă.

Privirile urâte ale celor din jur se răsfrângeau asupra fetei și din cauza lipsei banilor. Bani de plecat într-o tabără, bani pentru fondul clasei, bani pentru mobilier, pentru scaun, bani pentru var, bani pentru perdele noi, bani pentru reparat parchetul erau bani pe care familia Corinei nu și-i permitea. „Mai degrabă din cauza asta existau discriminări. Noi nu puteam plăti niciodată, numai scaunul era 50 de lei”, intervine Lăcrămioara Pricop, mama în vârstă de 41 de ani a celor zece copii. Văzând că exigențele tot apar, și odată cu ele și mustrările asupra fetei, i-au propus dirigintei ca tatăl, Mircea Chiriac, „omul bun la toate”, de 40 de ani, să asigure mâna de lucru, să dea cu var, să repare parchetul, să așeze băncile. Așa s-a achitat de cerințele bănești ale școlii în anul acela. Era în gimnaziu, mai spre sfârșitul anului, și fiica a simțit că a început să lege prietenii cu colegii, să nu mai simtă că e diferită sau că e privită diferit.

Astăzi, ajunsă la liceu, Corina se simte mai la adăpost de discriminările ce ar putea veni din partea colegilor. Elevă în clasa a X-a la un liceu cu profil industrie alimentară, din Nicolina, Iași, fata nu mai este singură. Alături de ea, mai sunt două colege de etnie romă în clasă.

Oacheși, unii cu păr creț, băgați pe jumătate sub pătură, stau unul lângă altul, Marian, Ionuț, Ana-Maria, Andreea și David. În fața lor, de-a lungul marginei patului, Darius, ultimul dintre frați, copilul de 3 ani al familiei Chiriac, se joacă cu o suzetă și stă întins pe o pernă în timp ce este legănat, pe picioare, de mamă. De pe celălalt pat, pe o pernă mică, albă, zâmbește dintr-o fotografie Mădălina. Este un cadou pe care l-a primit când a împlinit 18 ani de la o colegă, îmi spun ceilalți despre sora cea mare, de 20 de ani, care visează să ajungă asistent generalist și se pregătește pntru asta la o școală post-liceală din Iași. Următoarea soră, Larisa, elevă în clasa a XI-a, se pregătește să fie coafor-stilist, și a luat chiar și locul al doilea, de două ori, și anul ăsta și anul trecut, la un concurs de coafură, organizat în școală, și în curând ajunge acasă și Nicoleta. Ea este abia în clasa a VIII-a, la un liceu cu profil economic, dar își dorește să fie make-up artist.

Împreună cu Corina și cei doi părinți, cei doisprezece locuiesc cu chirie în camera strâmtă, portocalie, mobilată cu două paturi mari, un dulap din care hainele dau pe afară, o sobă albă, scorojită, o masă și un aragaz. Aici, la mijlocul dealului, în cartierul Galata, aproape de capătul străzii Cicoarei, familia Chiriac împarte casa scoasă la vânzare, care are două camere, împreună cu o altă familie.

Pentru cameră, aceștia plătesc pe lună, chiria plus curentul, aproape 300 de lei. Mai bine de jumătate față de cât intră lunar în familie, deoarece alocațiile copiilor și cât reușește să aducă tatăl, singurul care muncește, din construcții, reparații, sobe, ajung până la 500 de lei. E greu, sigur că e greu, ar vrea să plece, „dar unde, căci nimeni nu mă primește cu atâția copii”, îmi spune mama. Un loc mai mare ar costa mai mult, iar de cei mici i se spune mereu că ba se tem, ba că rup, ba că distrug.

Abia la această adresă, după ce s-au rugat de multe ori să îi lase, tatăl a reușit să își facă mutația în buletin, la Cicoarei, numărul 53. Mama, pe numele Pricop, căci nu s-au luat legal, este pe Clopotari, la numărul 4. Tot aici au adresa din buletin și Mădălina și Larisa, singurele dintre frați care au carte de identitate. Pe ceilalți i-au înscris la școală cu certificatul de naștere și tot cu acesta, îmi spune Corina, deși avusese probleme, până la urmă a reușit să intre la examenul de capacitate.

Familia Chiriac încearcă să se integreze în societate fără a lua prea mult din tradițiile rome. „Noi suntem romi-romanizați, nici nu vorbim romani”, îmi spune mama. Nici ea nu prea știe, îmi zice că nu a fost interesată, căci „strică limba română”, așa a auzit ea la ceilalți romi, care după ce vorbesc romani nu mai pronunță cum trebuie când vorbesc în limba română, iar Corina îmi spune că, deși la școală cei care doresc pot învăța limba, ea a avut întotdeauna alte interese. Tatăl copiilor este de etnie romă, iar Lăcrămioara Pricop este doar pe jumătate, din partea tatălui. Este cea mai mare dintre cei opt frați ai săi și a terminat și ea, la rândul ei opt clase, apoi nu s-a mai putut. Își dorește însă, ca ai săi copii să învețe și vrea și speră că o să poată să îi dea pe toți la școală. „Să ajungă cineva”, îmi spune, și de aia îi trimite mereu curați și îngrijiți, „fără să se știe cum e situația în familie”, completează aceasta. Cândva își dorea să scrie la vreo televiziune, „poate ne ajută cineva cu o casă pentru copii”, dar copiii nu au lăsat-o. Le este prea rușine.

Casa de pe strada Cicoarei e prea mică pentru intimitate, pentru a putea face lecții sau pentru a aduce pe cineva în vizită, însă este tot ceea ce familia Chiriac are deocamdată, până se vor muta iar sau vor fi dați afară. Au ajuns aici după ce familia a devenit prea numeroasă pentru a mai încăpea în altă parte. Copiii s-au născut și au crescut în casa bunicii de pe partea mamei, dar când avea Corina 11 ani, a devenit neîncăpătoare. Cei doisprezece membri ai familiei s-au mutat apoi în Cartierul Dallas, unde, cu chirie,  au stat aproape un an într-o căsuță modestă.

În cartierul Dallas, copiii au fost și ei atrași de măgăoaia pe patru roți, s-au pregătit la centrul educațional și au primit sprijin pentru a-și continua învățătura. O învățătoare de aici i-a trimis poeziile la un concurs pentru elevi creativi, Kreatikon, iar Corina a luat atunci locul al treilea. Căci da, Corina scrie poezii, iar preferatul său este Eminescu, cu al său Luceafărul. Participase cu mai multe creații, inspirate din natură, avea câte una pentru fiecare anotimp, dar s-a lăsat. Îmi spune că de mai bine de un an, de când a ajuns la liceu, nu mai are curaj să scrie. S-a descurajat când „am citit alți poeți și nu am mai fost mulțumită de ce scriam, nu era ce trebuie”. Acum mai compune în gând propoziții și rime, dar foarte rar le mai notează. Avea mai multe carnețele, dar nici ea nu mai știe în timpul cărei mutări s-au pierdut.

Corina afost mereu creativă, își dorea să fie actriță, cum vedea pe la televizor, și chiar intenționa să se înscrie la Colegiul Național de Artă „Octavian Băncilă”, din Iași. Zvonurile primite de la un cunoscut care a mers acolo, cerințele pe care le considera prea mari pentru ea și neîncrederea, au determinat-o să își schimbe drumul. Acum, după ce și ea a fost ajutată la rândul ei, fata își dorește să meargă la facultate și să ajungă asistent social.

***

Dintre copiii care participă la școala mobilă și care mai târziu vin la centrul educațional, iar apoi sunt înscriși la școală, mai puțin de 10% reușesc să intre la liceu. Mulți dintre ei sunt mânați în clasa a 8-a de visul obținerii unui carnet de șofer, dar sunt și copii care își doresc să continue învățătura. Siguranța că vor trece în ciclul următor de studii depinde însă de puterile părinților.

Cât încă sunt mici, restul copiilor din Dallas vor continua să meargă la centrul educațional, trecând Bahluiul pe podul îngust, din tablă. Vor intra apoi în sala colorată, se vor iscăli cu un pix verde într-un caiet de matematică, studențesc, iar după patru ore vor închide ușa albă deasupra căreia stă scris pe un poster: „merg la școală, deci exist”.

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul https://alexafilip.wordpress.com/2015/04/22/scoala-pe-patru-roti-2/