Straturile vălenilor de ALEXANDRA FILIP
În 2012, primăria din Piatra Neamț a adunat romii de la principalele blocuri sociale din oraș și i-a mutat în Văleni. Între timp, dincolo de râul Bistrița, vechii locuitori ai satului și nou veniții trebuie să învețe să conviețuiască.
Ca să ajungi în satul Văleni, cel mai simplu este să iei microbuzul alb și hodorogit, care trece prin stația de la Piața Mare, din orașul Piatra Neamț. „De aici, pleacă în fiecare oră, la și zece sau la fără douăzeci de minute”, mă liniștește o doamnă cu părul vâlvoi, prins într-un elastic colorat, și încotoșmănită în haine grele, pregătite pentru un octombrie pus pe fugă de iarnă. A trăit în Văleni toată viața, iar când aude cine sunt și ce vreau să fac, se pune pe blesteme. „Să îl ardă focul pe primar”, aruncă, și mă sfătuiește apoi, „ca pe fata mea”, să nu mă duc acolo, că sunt „hoți, criminali, unii ieșiți din pușcărie”. Îmi spune că rânduiala satului în care a crescut și a trăit toată viața a fost încâlcită cu doi ani în urmă, când primarul i-a învecinat cu romii fără voia lor.
În 2012, în luna iulie, aproximativ 500 de romi, care locuiau pe strada Muncii, au fost anunțați că vor fi evacuați. O lună mai târziu, erau deja în Văleni. Gând rău de mutare le-a fost pus încă din 2001 când, presa vremii relata că primarul de atunci, Ion Rotaru, intenționează să construiască „un cartier special” pentru toți romii din Piatra Neamț. În acel an, mai multe familii care locuiau pe stradă s-au adăpostit în camerele găsite goale într-un bloc din cartierul Dărmănești. În 2007 însă, municipalitatea a primit fonduri pentru renovarea blocului, iar locuitorii de acolo, împreună cu alții care ocupau un bloc pe Aleea Ulmilor, au fost duși pe strada Muncii, lîngă o stație de epurare. S-au îngrămădit în locuințe de 15 m2, împărțind apa singurei pompe aflată la intrarea în comunitate, precum și toaletele din curte. Grija că ar putea rămâne din nou sub cerul liber a apărut doi ani mai tîrziu când, contractele de închiriere pe care le aveau pe strada Muncii au expirat. Neplata facturilor a dus la debranșarea rețelei electrice în iarna anului 2012, iar zvonurile că vor fi evacuați până în vară s-au întețit. Tot în această perioadă, numeroase familii de etnie romă care ocupau ilegal casele naționalizate din oraș, au fost și ele relocate, împreună cu alte familii tinere de români, într-o anexă a satului Văleni, denumită generic Văleni 1. Au fost construite aici 50 de mini-vile, fiecare cuprinzând câte patru garsoniere, în care locuiesc 200 de familii.
Frica oamenilor care locuiau pe strada Muncii s-a adeverit în iulie 2012. Li s-a zis că terenul pe care îl ocupau a fost vândut, iar în loc va fi construită o piață. Acum, în capătul înfundat al satului Văleni, pe o întinsă zonă industrială, mărginită de râul Bistrița și înconjurată de pădure, aproape o sută de familii stau în niște locuințe joase, tip container, care, văzute de sus, formează litera „H”. Aici, la un kilometru depărtare de ultima stație a microbuzului, la capătul unui drum de țară, peticit de gropi adânci și țărmuit cu dealuri de gunoi, găsești cartierul Văleni2.
„Știa că stăteau ilegal, însă «după atîția ani mă gândesc că aveam și noi un drept acolo. Dar te pui cu ei?»
Dau să intru în cartierul cu vile bej când, din penultima stație marcată cu o bancă lungă și un panou publicitar gol, vopsit alb, două copile cu role în picioare îmi strigă „ce faci?” Îmi spun că sunt cele mai bune prietene, „însă nu suntem surori” și că merg la aceeași școala din oras, nu la cea din sat, pentru că aici sunt „numai țigani murdari și hepatici”. Nu că le-ar interzice părinții să se joace cu ei, că doar „și noi suntem pe jumătate țigani, nu mi-e rușine”, mărturisește cea pistruiată și cu părul prins în coadă, la spate. În plus, tatăl ei este ursar și se înțelege cu toți romii de aici, „chiar și cu cei din Văleni 2”, însă odată când venea cu microbuzul de la oraș, cineva i-a furat cei nouă lei pe care îi ținea în buzunarul din față al bluziței roșii. „Nu asta”, îmi spune arătând spre bluza roșie de pe ea, trasă peste colanți negri și alungită în dreptul buzunarelor, „că asta-i pătată” și șterge o pată imaginară de pe buzunar. „Nu cred că au fost ei”, îi răspunde prietena sa și ea pe jumătate romă. „Eu mă joc cu țiganii”, îmi spune și adaugă că odată chiar a dormit la barăci, în Văleni 2. „Precis?” o întreabă cealaltă. „Precis!”.
Școala văruită în alb și cocoțată pe un deal adăpostește în proporție de 70 la sută copii de etnie romă. Printre ei se numără și Casiana Boz, fetița de doisprezece ani, aflată în clasa a cincea, a familiei Zargiu. Doar ea și sora sa mai mică, Esmeralda, se numesc Boz, acesta fiind numele tatălui. Fuseseră trecute pe numele lui cînd părinții nu erau încă căsătoriți civil, iar cînd au făcut-o, Crina Zargiu, mama fetelor, a fost cea care a dat numele soțului.„Așa a vrut el să își schimbe numele, pentru că sună altfel”, îmi explică ea. În comunitatea de romi din satul Văleni, numele de Boz, cu derivatul său Bozu, este foarte întâlnit, astfel că domnul Teodor a preferat să treacă pe Zargiu, mai puțin cunoscut. Ar fi vrut să schimbe numele fetelor, dar pentru asta le trebuie bani și alergătură, „și oricum și-l vor schimba când se mărită”.
Casiana, care își dorește să ajungă bucătăreasă de meserie, ca unchiu ei care are diplomă de bucătar-cofetar, a prins dragul de școală de la mama sa, Crina Zargiu, în vârstă de 33 de ani. Până acum doi ani învăța la Școala nr.6 din Piatra Neamț, de pe strada Mărăței. Micuța cu păr castaniu și ochi întunecați spune că acolo era mai frumos, era „ca la școlile de la oraș”, mai multe clase, mai mulți profesori, mai mulți copii cu care se putea juca. Aici Casiana se joacă aproape numai cu verișoara sa. Dar cu copiii români? „Doar uneori”. De ce?, întreb. „Nu știu, zic că sîntem răi”, îmi spune ridicând din umeri. În plus, la școala din oraș elevii nu învățau simultan, cum s-a întâmplat când Casiana a venit în sat, în clasa a treia, unde învăța în același timp cu copii de clasa I. Era gălăgie, îmi spune, dar erau ajutați de către domnișoara Georgiana, cum îi spun copiii mediatoarei și învățătorul Filip Marin, intervine mama. Ca să îi țină liniștiți, în special pe boboci, învățătorul a adus chiar și un televizor la școală, „dar sigur că ne uitam și noi cei mari, căci erau desene frumoase, ca fetița cu chibriturile”, își amintește Casiana.
Georgiana Juncu este mediatoarea care se ocupă de copiii de etnie romă, fiind cea care, de câteva ori pe săptămână, merge pe la casele copiilor care lipsesc de la școală și le explică părinților de ce e importantă învățătura. Aceasta îmi explică că, de regulă, la clasele care fac simultan, obiectele se suprapun, când au unii limba română, de exemplu, au și ceilalți. Zilele ca acelea când colegii care strică liniștea orei lipsesc, așa cum se întâmplase cu câteva zile în urmă, sunt cele care îi plac Casianei cel mai mult. În plus, fusese o zi fericită pentru fată căci, se nimerise să aibă oră cu profesoara ei preferată, cea de română, „că e bună și nu țipă la noi”, și primise și nota șapte, „care e o notă bună la a cincea”, intervine mama.
Familia Zargiu se numără printre familiile care locuiau într-o casă naționalizată în oraș, undeva pe lângă piața mare. Doamna Crina locuise acolo mai bine de 28 de ani și stătea împreună cu părinții ei, o soră, cu soțul Teodor și cei cinci copii, Esmeralda de zece ani, Serafina care acum este în clasa 0, două fetițe gemene și Armani. Împărțeau casa cu încă o familie, ocupând o bucătărie și două camere. Pe Armani, copilul de un an și opt luni l-a născut abia după ce s-au mutat în Văleni. Îmi spune că știa că stăteau ilegal, însă „după atîția ani mă gândesc că aveam și noi un drept acolo. Dar te pui cu ei?”
Casiana se joacă aproape numai cu verișoara sa. Dar cu copiii români?«Doar uneori». De ce?, întreb. «Nu știu, zic că suntem răi», îmi spune ridicând din umeri.
Nu au putut face nimic, și le-a fost repartizată garsoniera de la etaj, a ultimei vile din Văleni 1. Cea de jos i-a fost dată tatălui său, la care toți oamenii din sat apelează să le pună cozi la topoare. Îmi spune mîndră că tatăl ei a lucrat cu lemnul toată viața și a făcut chiar și șindrilă de-a acoperit toate cabanele de la Poiana Brașov. Acum, încearcă să se descurce cu cei 700 de lei pe care îi aduce soțul care de cinci ani lucrează la Salubritate, și cu alocațiile copiilor de 210 lei, plus 22 de bonuri. Doamna Crina a născut o dată la doi ani, astfel că nu a putut munci, dar după ce mai cresc copiii, ar vrea să-și găsească și ea un serviciu.
Crina Zargiu a învățat opt clase la oraș, și ar mai fi mers și la liceu dacă sănătatea nu i-ar fi făcut problem . Niște migrene urâte au oprit-o să continue, chiar dacă școala îi plăcea și ajunsese să primească și mențiuni. Este cea mai mică dintre frați, „dar părinții mei ne-au ținut la școală, cei doi frați mai mari au făcut zece clase, al treilea șapte și eu opt” și a încercat să transmită și copiilor asta. Pe Serafina, care are șapte ani, îmbrăcată toată în roz și cu fluturași albi prinși în codițe, a dat-o direct în clasa 0, și le-ar fi dat și pe gemene la grădinița din sat dacă ar fi avut bani. Numai pe Esmeralda, fetița de zece ani, despre care profesorii zic că e timidă și retrasă, nu reușește să o convingă de importanța școlii.
A înscris-o și pe ea la șapte ani, însă Esmeralda nu a vrut niciodată să meargă mai mult de o dată pe săptămînă, până când nu a mai mers deloc și a rămas repetentă. Avusese o altercație cu niște fetițe care o trântiseră din greșeală de un perete și n-a fost chip să o convingă să mai meargă înapoi la școală. A făcut a doua oară clasa întâi, și a reușit să învețe literele și să lege cuvintele. Degeaba însă. Mama nu reușește nici cu binele, nici cu pedeapsa să o trimită la școală zilnic. „Odată, aproape timp de o săptămână venea domnișoara Georgiana după mine și mă ducea la clasa ei. Cică plânge Serafina, o doare măseaua, zicea. Dar mințea doar ca să plece acasă”, își amintește Casiana. Acum mama se gândește că nu o poate obliga. În plus, Esmeralda a fost de mică o fetiță sensibilă și răsfățată de părinți pentru că suferă de spasmul plânsului și leșină de fiecare dată când plânge. „Nu o pot omorâ dacă nu vrea sâ meargă, oricum învață de la mine și de la surorile ei”, îmi spune mama. Dimineața, când le pregătește pe celelalte fete pentru școală și o vede pe Esmeralda cum se preface că doarme, închide și ea ochii și n-o mai amărește.
Crina Zargiu îmi spune că îi cunoaște de mică pe mai toți romii din sat și deși știe și ea de conflictele care aveau loc la început între romi și ceilalți români, nu a avut probleme niciodată. Într-o zi, o vecină i-a zis că „se miră că suntem țigani, la cît de bine se înțeleg cu noi”.
Pentru garsoniera în care locuiește, compusă dintr-o cameră, baie, bucătărie și un hol micuț, familia plătește lunar 71 de lei. Spațiul camerei însă, se micșorează pentru familia Zargiu pe măsură ce copiii cresc. „Eu cu soțul, cu băiatul și una din gemene dormim într-un pat, iar restul fetelor în celălalt”, îmi arată femeia. Două paturi, pe care sunt înșirate numeroase jucării de pluș, un dulap lung, cu oglindă pe ușă și o măsuță cu televizor compun camera în care stau cei doi părinți și cei șase copii, plus cățelul mic și maroniu, Băiatu’. Pe peretele din față al încăperii, tronează tabloul lui Armani, făcut la comandă cînd a împlinit un an. Pe celălat perete e un desen cu steagul romilor peste care Casiana a scris cu pixul „casiana+armani=love”.Domnișoara Georgiana i-a arătat fetei, pe Internet, o poză cu steagul cu roata roșie în centru, „ca la fîntînă”, cu șaisprezece spițe. „Tot atunci, domnul profesor și Georgiana ne-au spus să scriem pe tablă în limba noastră, țigănească”. Casiana și-a scris numele și cuvântul „socares”. Fata nu cunoaște însă limba romani, mama nu a vrut neapărat să îi învețe: „Lasă să învețe românește, să se descurce la școală. Copilul meu oricum o sa prindă ușor țigănește dacă o să vrea”.
Cazurile de abandon școlar nu mai sunt atât de dese ca în alți ani, spune mediatoarea Georgiana Juncu, care se duce mereu la ușa părinților care nu își trimit copiii la școală. De multe ori însă, recunoaște că primește informații de contact false, date de copii „doar ca să scape de gura mea”. De mai bine de un an de când lucrează la școală, a început să înțeleagă cum și când trebuie să îi abordeze pe părinți pentru a le vorbi de situația copiilor. Cel mai bine e amiaza spre seară, căci până atunci „mulți merg la cerșit și îi iau și pe copii cu ei”. Prezența copiilor la școală a mai crescut de când au început să primească un sandviș, chiar dacă mai sînt și copii care stau doar pînă la ora zece când primesc pachețelul și apoi pleacă.
Deși este singura din școală care merge costant în comunitatea romilor din Văleni, Georgiana Juncu recunoaște că nu e ușor să-i facă pe copii să se deschidă în fața ei. „Mai degrabă îi aud vorbind despre ce se întâmplă cu ceilalți colegi, decât despre problemele lor. Nu i-am auzit niciodată să se plângă. Sunt persoane mândre, chiar dacă au situația pe care o au.”
La școala din Văleni, sălile de clasă sunt populate în majoritate de copii de etnie romă, copiii români fiind foarte puțini la număr pentru că învață la școlile din oraș. „Dacă te uiți după cum sunt îmbrăcați, nu prea faci deosebirea între copii romi și copii ne-romi. În plus, ei se mai joacă între ei, nu fac diferențe că sunt români sau țigani”, spune Georgiana Juncu. Părinții copiilor, însă, fac, explică Constantin Ciubotaru, un profesor de matematică bătrân și bărbos care e mulțumit de copiii din școală, în special de cei mari. Aici este mult mai bine decât la școala nr.6 din Piatra Neamț unde a predat cu ani în urmă: „Acolo, erau reticențe între părinții care nu voiau ca copiii lor să aibă în clase copii de țigani și de aici apăreau toate problemele”.
La începutul venirii romilor în sat se iscau fel de fel de bătăi și scandaluri, între localnici șicei nou-veniți. Primii se plângeau că li s-a furat din ogradă, ceilalți că li s-a spus „țigani, nespălați și păduchioși”. Acum, profesorului de matematică i se pare că de ceva vreme oamenii au început să se obișnuiască unii cu prezența celorlalți. La fel îmi spun și romii din Văleni 2. „La început făceau panaramă, dar acum nu mai au nimic cu noi, că doar stăm în spatele lor, în fundul satului”, îmi spune Dusia Ursu, locatară a unei camere din Văleni 2. Încăierările cu furci și cu topoare au fost înlocuite cu înghionteli și priviri urâte mai ales când se regăsesc toți în microbuzul alb, singurul care trece prin sat. „Ne zic ba că suntem mulți, ba că mirosim”, îmi spune un bărbat mărunțel, care se apropie de mine mânat de curiozitatea noului venit în comunitate. „Dar ce să facem domnișoară, unii se spală, alții nu. Sunt oameni necăjiți aici care nici măcar nu au apă”, continuă acesta. În comunitatea din Văleni 2 trăiesc 96 de familii, și chiar dacă unii sunt plecați în străinătate, tot se adună câteva sute de suflete, căci fiecare familie are câte patru, cinci copii. Certurile din microbuzul alb se iscă mai ales dimineața, când și copiii merg la școală și se aglomerează. Dar asta se întâmplă numai în zilele când nu plouă. Drumul neasfaltat și lung de cincisprezece minute de mers, din Văleni 2 pînă la stația de microbuz, îi oprește deseori pe părinți să își trimită copii la școală în zilele noroioase. „La școală când îi vede plini de glod îi ceartă. Ne-au zis să le luăm cizmele în ghiozdan și până la școală să le dăm altceva. Dar de unde altceva?”, îmi spune o femeie înaltă, cu fustă lungă, ce își sprijină o mână de șold. Oamenii îmi spun că au făcut de mai multe ori cereri la primărie pentru un microbuz școlar, dar acestea au trecut nebăgate în seamă. Nici prelungirea traseului microbuzului nu se poate, deoarece microbuzul e privat, iar șoferii nu vor să meargă până acolo, li s-a explicat. Nici nu ar avea cum. Înaintea unei inundații de anul trecut, un tub umplea groapa mare din drumul neasfaltat ce duce în Văleni 2, dar apa l-a dat la o parte și de atunci craterul de pământ a rămas neastupat. Până nu demult îi ajuta Maria Bengui, una dintre asistentele sociale de la primărie, dar de când acesta a ieșit la pensie, nici oamenii nu au mai dat pe la primărie. Iar pe primar zic că nu l-au văzut niciodată. „Ultima dată au venit acum câteva zile și au montat stâlpii ăștia de curent, acum că e campanie electorală”, îmi spune doamna Dusia arătând spre cei trei stâlpi aflați de-o parte a drumului care intră în comunitate. Lumină însă, nu au mai tras.
Totuși, veștile de la primărie vin necontenit în ultimile trei luni. Din vară, chiria de 42 de lei, pe care locatarii trebuie să o plătească lunar, mai întâi s-a dublat, apoi triplat și chiar mai mult, iar plicurile albe stau teancuri în holul micuț al Dusiei Ursu. „Sunt citații de la primărie și ordine de evacuare, căci oamenii nu se prezintă la tribunal. Poștașul mi le dă mie să le împart, dar eu ce să fac cu ele dacă oamenii nu vor să le ia?”
În spatele casei Dusiei, un bărbat stă aplecat în fața unui lighean alb, plin cu apă, în care curăță niște păstăi. În fața lui, un băiețel țintuit într-un scaun cu rotile, trage dintr-o păstaie, și pare că a uitat de biberonul gol, aruncat lângă roata din față a căruțului. Auzindu-mă că întreb de situația lor, mama copilului iese în curte, ascultă un moment cât își aprinde o tigară, apoi intră înapoi în casă pe după perdeaua prinsă deasupra ușii.
„Le-am furat, domnișoară!”, îmi aruncă tatăl când trec pe lângă el. „Păstăile astea, că altfel ce îi dau lu’ al mic”, îmi spune încet și cu amărăciune, fără să-și ridice ochii din lighean.
Mai departe, la ieșirea din Văleni 2, stă așternută temelia Văleniului 3. Aici, peste puțin timp, se zvonește că vor fi aduși romii care vor fi evacuați din cartierul Speranța, din oraș.
Acest articol poate fi citit şi pe site-ul https://alexafilip.wordpress.com/2015/01/19/straturile-valenilor-2/
Got something to say?