Tatăl tău e african? de ALEXANDRA FILIP

Tatăl tău e african? Nu este. Dar brazilian? Nici. Eu sunt de etnie romă, le răspundea Nicoleta Călin colegilor de facultate curioși. Văzând-o, – înaltă, finuță, cu un păr negru, voluminos, care cade-n bucle, și cu ochi mari, castanii,  – le venea greu a crede că fata ar putea fi altfel decât „o combinație cu ceva străin, din afară”. Că este „diferită” i s-a tot spus. Diferită de restul familiei, diferită de colegii români, diferită de colegii romi, diferită de romii din comunitate, diferită de romii ceilalți. Așa că, astfel de întâmplări aproape că nu o mai afectează. Dimpotrivă, au adus-o pe calea activismului și în lupta pentru drepturile comunității din care face parte.

 

„Știam tot timpul că eu sunt țigancă și ceilalți sunt români”, mărturisește Nicoleta. O spune simplu, ca pe un adevăr știut dintotdeauna, cunoscut tuturor, dar despre care nimeni nu ar mai putea să zică în ce vremuri a fost născocit. Pentru Nicoleta cea de 7 ani însă, cuvântul „țigan” era la fel de banal precum „casă” sau „pom”. Apoi, cuvântul i-a devenit etichetă, iar Nicoleta cea de 25 de ani a tot incercat să deslușească ce înseamnă asta. „Faptul că ceilalți te numesc așa, te face să te simți diferit, să simți că tu, de fapt, aparții unui grup, și nu cu ceilalți, cu majoritatea”. Totuși, Nicoleta s-a născut într-o „familie normală”, și va spune asta ori de câte ori cineva va vrea să lipească de etnia ei toate preconcepțiile aruncate asupra minorității rome. „Am încercat să fim normali, noi nu aveam nimic diferit față de celelalte familii, pur și simplu am fost numiți țigani.”

Inocența

În primii patru ani de școală, lucrurile erau simple: Nicoleta ieșea din casă, traversa strada, intra în Școala Nr.3. Se întorcea parcurgând aceiași câțiva zeci de metri. Acasă, se înconjura de cărți și de desene. Nimic complicat. Apoi, copila a ajuns în clasa a 5-a, a schimbat școala, iar metrii parcurși până la Școala Gimnazială „Ion Creangă” din Târgu Frumos s-au înmulțit. De-acum, avea o clasă nouă, clasa D, cu alți profesori, alți colegi, români și romi, deopotrivă. Ceva ciudat, însă, a început să se întâmple. Rând pe rând, copiii români dispăreau. Apoi, în clasă începeau să se audă tot mai des cuvinte romani. Într-un final, nimeni nu mai întreba: „ce înseamnă aia?” „Mi-am dat seama ca nu e ceva normal. Mă întrebam de ce ceilalți au plecat și de ce am rămas numai noi”, își amintește Nicoleta.

„Atunci am înțeles că noi suntem ceva rău în percepția celorlalți, pentru că auzeam despre țigani că sunt răi, că nu învață” Nicoleta Călin

„Ceilalți” fuseseră transferați în primele clase, A, B, C. Cumva, Nicoleta a înțeles că e de rău. Auzise că primele clase erau, de regulă, luate în primire de profesorii „mai buni”, iar într-o clasă formată doar din copii romi, văzuți ca fiind mai slabi, profesorii tindeau să fie mai îngăduitori. „Nu-mi plăcea că am rămas doar țigani, nu știam prea bine de ce, însă știam că în felul acesta nu o să am prea multe de învățat”. Așa că, Nicoleta s-a dus acasă, s-a plâns mamei și a cerut să fie transferată. „M-am mutat și am ajuns să fiu singura țigancă într-o clasă de români”.

Era pentru prima dată când Nicoleta a simțit că nu e precum ceilalți copii. „Atunci am înțeles că noi suntem ceva rău în percepția celorlalți, pentru că auzeam despre țigani că sunt răi, că nu învață”, își amintește fata.

Nicoleta s-a născut într-o familie de ursari din Târgu Frumos, județul Iași, iar părinții, Ionel și Dana, au avut grijă ca cele trei fiice, Nicoleta (24), Ionela (24) și Anda (15), să crească „într-o familie cu nimic diferită de celelalte”. Nici bunicii, nici părinții nu au păstrat foarte multe din tradițiile ursarilor, și în pofida faptului că părinții Nicoletei s-au căsătorit de tineri, într-o uniune aranjată de bunici, aceștia au învățat fiecare câte zece clase, și au ținut neapărat ca și fetele lor să aibă o educație.

Nicoleta a deslușit repede literele și, de îndată ce a deprins înțelesul cuvintelor, nu a mai lăsat cărțile din mână. În clasa I, a citit prima carte. Era „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, scrisă de Selma Lagerlöf, iar cele 200 de pagini ale poveștii micului Nils, care călătorea prin lume în cârca gâștei Akka și a gâscanului Martin, au fost citite dintr-un foc. Mândră, i-a spus învățătoarei Mihaela, iar laudele acesteia au încurajat-o sa-si doreasca sa fie mereu prima: prima care făcea cel mai bine litera A, prima care termina cutare exercițiu, prima care primea bulină colorată.

Respectulgvhgv

A intrat timid în clasa a 5-a A, – uitați, ea este noua voastră colegă, Nicoleta! -, iar sub privirile celor mici, fata se împleticea spre singurul loc rămas gol, ultima bancă de la perete, a rândului al doilea. Era singura de etnie romă într-o clasă de copii dintre care, nu de mult, unii fuseseră mutați din cauza celor ca ea. Însă și acum, ca în multe alte dăți, Nicoleta a fost salvată de învățătură. La un exercițiu legat de vocale și consoane, toți colegii încercau să răspundă, dar dintre toți, doar Nicoleta a dat varianta corectă. Zeci de ochi s-au întors spre fată, iar ea, roșie ca un rac fiert, s-a făcut mică în bancă. În pauză însă, colegii s-au adunat în jurul ei, s-au împrietent. „M-au luat de bună”, își amintește Nicoleta râzând. Pfiu!, greul trecuse.

Ajunsă „singură printre români”, ambiția Nicoletei a crescut, și odată cu aceasta continua să i se dezvolte conștiința de sine. „Căutam mereu competiție, să fiu prima și doream aceleași drepturi ca și ceilalți”. Zis și făcut! Până la finalul clasei a 8-a, Nicoleta a făcut parte din grupul „celor trei hărnicuțe”, cele mai bune colege din clasă, ocupantele primelor bănci.

Când simțea povara identității sale, Nicoleta se refugia în studiu. „Pentru că am ales să învăț, nu am avut timp să văd toate chestiile care m-ar putea diferenția pe mine de ceilalți”. Astfel, Nicoleta a luat eticheta pe care ceilalți au pus-o asupra ei și și-a lipit-o după propria-i poftă. Stătea mereu cu capul în cărți, era mereu prima sau a doua la învățătură printre colegi, „și nimeni nu avea ce să mai zică. Mereu am fost apreciată”. Sau, cum îi place Nicoletei să spună: „mi-am câștigat respectul”. Și, deși nu îi e pe plac acest lucru, Nicoleta știe că uneori aprecierile veneau și din cauză că „eram de etnie romă și eram altfel față  de alți colegi romi de ai mei.”

„Am fost mereu considerată ca fiind ceva amestecat. Cred că nu puteau să mă vadă ca pe o țigancă, eu eram mereu curată, mă îmbrăcam frumos” – Nicoleta Călin

După generația Nicoletei a urmat cea a surorii sale mai mici, Ionela. Și aceasta la rândul ei a avut de ales între a fi transferată și a rămâne în aceeași clasă cu ceilalți copii de etnie romă. Ionela a decis să rămână și a fost cea mai bună din clasa respectivă.

Pe vechii colegi, Nicoleta i-a revăzut când, în școli, s-au introdus orele de limba romani. Tot ce a învățat Nicoleta atunci a fost alfabetul, restul a învățat acasă, în familie, „unde vorbim trei cuvinte în română, două în romani”. Silitoare, Nicoleta poate că ar fi învățat mai mult doar stătea mereu în prima bancă, atentă la ceea ce spunea profesorul, însă atmosfera era prea relaxată, colegii, mereu puși pe glume, se jucau în spatele clasei, și nici profesorul nu se strofoca prea tare.

Acum, Nicoleta se gândește că era poate puțin egoistă, dar pe atunci, „într-un fel mă bucuram că nu eram în clasa aia”. Auzea profesori care se plângeau de clasa de romi, chiar dacă nu era conștientă de discriminările care se făceau între „romii buni” și „romii răi”, „romii cu carte” și „romii fără școală”. Nici cuvântul „discriminare” nu-i spunea prea multe. Cu toate acestea, Nicoleta crede că poate altul ar fi fost drumul ei dacă rămânea în prima clasă, unde „nu aș mai fi avut aceleași șanse, aceiași profesori bine pregătiți, aceleași resurse și, probabil, nu aș mai fi avut ocazia să învăț cum am învățat.” Într-un oraș mic precum Târgu Frumos, cu puțin peste 10 mii de locuitori, e aproape o provocare să nu îți cunoști colegii de liceu măcar din vedere. Iar dintre vechii colegi ai Nicoletei, doar două fete s-au mai transferat, una a terminat liceul, cealaltă a ajuns la facultatea, dar a renunțat. Despre ceilalți copii, nimic.

Nicoleta a continuat să fie singura elevă de etnie romă și în perioada liceului, când a intrat la secția filologie a Liceului Teoretic „Ion Neculce.” A adus cu ea spiritul competitiv și dorința de „a arăta că sunt bună, chiar mai bună decât românii.” În clasa a 9-a a participat la concursul de miss și a ieșit pe primul loc. Fericirea i s-a umbrit doar puțin, când auzise că cineva a zis despre ea că „țiganca nu merita locul”. Doar puțin, atât cât să facă un mic pas în spate și să-și ia avânt în cursa prin care va arăta tuturor că-și merita premiul. La sfârșitul liceului, Nicoleta lua bacalaureatul cu 9.66. Era cea mai mare notă din liceu. O profesoară, felicitând-o, i-a zis: „Avem nevoie de mai mulți țigani ca tine”. Era cea mai bună, o demonstrase, de ce mai conta că făcea parte dintr-o minoritate? Încă o scurtă aplecare în spate, iar apoi o altă săritură, de data aceasta în amfiteatrele facultății din Iași.

 

Luptajhvhgcg

„Tatăl tău e african?” a fost întrebarea pe care o colegă i-a pus-o Nicoletei când aceasta a pășit întâia dată în sala de curs a Facultății de Relații Internaționale și Studii Europene, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A intrat pe unul dintre locurile pentru studenții de etnie romă, fiind prima din familie care a ajuns până aici. În timpul facultății, la întrebări precum aceea a colegei, Nicoleta avea să tot răspundă. „Am fost mereu considerată ca fiind ceva amestecat. Cred că nu puteau să mă vadă ca pe o țigancă, eu eram mereu curată, mă îmbrăcam frumos. Apoi, cred că și din cauza trăsăturilor mele, a părului foarte mare, negru și creț”, își amintește Nicoleta. Alții, o întrebau direct dacă e de etnie romă. A, da, eram în dubii dacă ești sau nu, suna răspunsul lor. „Apoi, imi spuneau că nu au mai întâlnit romi ca mine. O prietenă mi-a spus odată că, la ea în liceu avea o colegă care era de etnie romă, însă aceasta tot timpul vorbea urât, nu învăța, venea murdară la școală. Când a aflat că și eu sunt de etnie romă, s-a mirat că de ce nu sunt la fel și se întreba de ce nu sunt și alți romi ca mine.”

Se întâmpla într-una din perioadele în care romii din Franța erau expulzați și trimiși înapoi în țară. Situația era dezbătută în timpul unui curs. Atunci, una dintre profesoare, revoltată de faptul că romii fac România de râs, le-a spus celor din sală că ar trebui creat un nou Holocaust pentru romi. „Profesoarei nu i-a trecut prin cap că, în sala aia de peste o sută de studenți, cineva ar putea fi de etnie romă”. Asemeni comunității evreiești, și populația romă a fost ținta naziștilor, și se crede că între 250 de mii și 500 de mii de romi au murit în holocaustul țigănesc, cunoscut sub denumirea de Porajmos sau Samudaripen. Unii  istorici estimează că aproape două milioane de romi au pierit în lagărele de concentrare.

 

„Am început să citesc tot mai multe despre istoria romilor, despre fenomenul discriminării, despre segregare, grup minoritar. Cu cât citeam mai mult, cu atât simțeam că și eu sunt pusă în astfel de categorii” Nicoleta Călin

Istoria romilor îi era în mare parte necunoscută Nicoletei, și nici despre problemele cu care se confruntă comunitatea romă nu știa prea multe. Cum întrebările au început să încolțească în mintea ei, Nicolea a căutat răspunsurile în cărți. „Din momentul ăla, am început să citesc tot mai multe despre istoria romilor, despre fenomenul discriminării, despre segregare, grup minoritar. Cu cât citeam mai mult, cu atât simțeam că și eu sunt pusă în astfel de categorii. Atunci am început să înțeleg că fac parte din comunitatea romilor și că am o responsabilitate.” Era pentru prima dată când Nicoleta începea să își înțeleagă identitatea romă, nu în opoziție cu majoritatea, cu colegii ei români, ci ea se închega prin apropierea de minoritatea din care face parte.

Din primul an de facultate, a intrat ca voluntar în asociația Pro-Roma din Iași, iar aici a descoperit lumea activismului pentru romi. Nicoleta căuta să afle „cum trăiesc ceilalți”. Cei de la asociație aveau programe de training și consultanță pentru romii din oraș, îi ajutau pe aceștia să își facă buletine și îi sfătuiau cum să își găsească locuri de munca. „I-am văzut pe ei cum caută soluții de incluziune și mi-am dat seama că se poate. Apoi, m-am gândit la ce pot face eu și ce pot schimba ea”, imi spune Nicoleta. În mintea fetei, cuvinte precum precum integrare, asimilare, toleranță se jucau tot mai des, și odată cu acestea, Nicoletei i-a crescut dorința de a afla mai multe despre identitatea sa: „Cine suntem? De unde venim, noi, romii? Apoi, m-a făcut să mă gândesc pentru ce luptăm. Atunci mi s-a declanșat în cap ideea de a lupta pentru ceva. Parcă simțeam că trebuie să fac parte din echipa lor de activiști, iar asta era și o realizare personală. Atunci mi-am zis, bine, ăsta e drumul meu.”

În 2012, lucrând într-un proiect al Asociației Femeilor Rome din București, prin care se urmărea incluziunea socială a femeilor rome, oferindu-le cursuri de calificare, Nicoleta s-a întors în comunitatea de romi din Târgu Frumos și a încercat să le convingă pe femei să se înscrie. „Am mers în mahala și nu prea au reacționat la propunerea mea. Știau despre mine că sunt la facultate și credeau că vin să le dau ceva, să îi ajut cu ceva. Cred că ei au o speranță în mine și cred că pe viitor am sa fac asta.” Cele mai multe dintre femei însă, se îndoiau că o să le angajeze cineva. Altele se temeau că o sa fie discriminate. A încercat să le explice că se discriminează singure, că dorința de integrare trebuie îmbrățișată și din comunitate, că dacă muncești fiind bun la ceea ce faci, nu o sa te deranjeze nimeni. Păi și cu copiii mei cine stă? Vii tu și ai grijă de ei?, i s-a răspuns Nicoletei.  În cele din urmă, proiectul nu s-a mai implementat pentru femeile din comunitatea Nicoletei, din cele 60 de femei care trebuiau să se înscrie, s-au înscris doar 30.

Schimbarea

Mentalitatea romului care de prea multe generații a trăit fără să înțeleagă rostul școlii și nevoia de integrare este greu de schimbat. Însă, Nicoleta crede că doar prin educație romii vor reuși să iasă din comunitățile sărace, iar, dacă pentru cei bătrâni este deja prea târziu, fata are încredere în noile generații, în copii, în tineri. Iar dacă și părinții sunt educați în acest sens, parcă lucrurile încep să arate mai optimist. În același timp, Nicoleta înțelege că lipsa banilor, de cele mai multe ori, îi oprește pe părinți să își trimită copiii la școală.

GB VJMHVBJHB

Nici Nicoleta nu s-a născut într-o familie înstărită, însă suportul moral al familiei a contat mai mult decât orice. Apoi, viitorul financiar al fetei a devenit mai stabil după ce a fost acceptată în Programul de Burse Universitare Roma Memorial, implementat de Roma Education Found. De paisprezece ani, organizația oferă burse de merit, pe bază de concurs, studenților de etnie romă care urmează o facultate. În primii doi ani, programul a fost finanțat din aurul confiscat de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și capturat apoi de Forțele Aliate.

Bursa primită a fost și fereastra prin care Nicoleta a putut să vadă pentru prima dată o altă țară. Ajunsese în Franța, la Strasbourg, locul unde își au sediul unele dintre cele mai importane instituții ale Uniunii Europene. Era aprilie a anului 2012, când Nicoleta, alături de alți 29 de studenți romi veniți din Estul Europei, afla la Consiliul European despre strategii de incluziune a studenților de etnie romă. Cunoștea, tot pentru prima dată, romi din alte țări, iar poveștile și experiențele împărțășite de aceștia au ajutat-o pe Nicoleta să mai pună un înveliș pe scheletul identității sale rome. „Chiar dacă noi eram romi din Europa, noi nu eram deloc la fel. Eram 30 de tineri care vorbeau o altă limbă și aveam alte obiceiuri, dar care eram puși de societate în același grup. Iar când ne-am întâlnit, mi-am dat seama că noi suntem mai multe grupuri”.

La Strasbourg, Nicoleta spune că a ajuns să gândească la un alt nivel, unul internațional, care a ajutat-o să înțeleagă mai bine problemele romilor de acasă. I s-a vorbit despre politici europene pentru romi, și a aflat că există și alte soluții, mult mai avansate decât ceea ce cunoștea ea. În mintea fetei, un gând începea să fie nutrit. Cândva, Nicoleta va lucra într-unul din birourile acelor clădiri înalte, cu pereți aproape numai din sticlă, în care se construiește viitorul Europei.

 

Dacă se pierde cultura, limba, atunci cum ne definim? Cum mai știm care e identitatea noastră romă? – Nicoleta Călin

Câteva luni mai târziu, fata lua parte la tabăra de vară Barvalipe Roma Pride Summer Camp, de la Budapesta. Aici, nu se mai vorbea despre politică ca la Strasbourg, totul aici era „mai romantic”. Într-un cort mare, cu pereți din cearșafuri albe, așezați turcește pe covoare, mai mulți tineri de etnie romă își scriau poveștie. De unde vin? Care e povestea mea? Obiceiurile și tradițiile? Care-mi sunt modelele? Într-o parte, prinsă de un stâlp de lemn, atârna o coală mare, albă, pe care stătea scris, cu roșu: Identity camp. Cine suntem? Poate că s-a născut romă, dar Nicoleta știe că această identitate nu doar se întâmplă, ci, mai degrabă, ea se construiește. Pe ce bază ar putea să facă asta, Nicoleta Călin încă nu știe, căci, altminteri, ce repere de identitate ar putea folosi? Sigur, ești rom pentru că faci parte dintr-o minoritate, dintr-o comunitate, dar te afli acolo pentru că așa ai vrut sau pentru că ți s-a zis că ești diferit, și majoritatea te-a băgat acolo? Iar să te definești prin discriminare, nu poate duce decât spre o fundătură.

Istoria are și ea modul ei de a-ți aminti că faci parte din ceva, iar Nicoleta a aflat de toate prin câte au trecut romii de-a lungul timpului. Timp de secole, aceștia au bătut la pas numeroase țări, au fost hăituiți și alungați, ținuți în sclavie și aruncați în lagăre de concentrare, li s-a cerut să renunțe la ce e al lor și asimilați forțat , ca mai apoi să fie azvârliți la marginile orașelor, separați de lumea centrului prin ziduri, căi ferate sau diguri înalte. „Faptul că aparții acelui neam care a trecut prin ce a trecut, că știi că străbunicii tăi făceau parte din ceva, îți activează conștiința de sine și te face și pe tine să simți că faci parte din acel ceva”, imi spune Nicoleta. Pe de altă parte, tineretul începe să uite, noile generații își fac și ele istoria lor și parcă nici trecutul nu mai e de ajuns. Amintirea persecuțiilor din trecut e încă prezentă în ADN-ul multor romi, însă ea trebuie ușor, ușor împăcată, căci, deși îndreptățită, ea nu va duce la progres, nu va aduce integrare și schimbare.

Iar tradițiile, obiceiurile? Și acestea încep să fie lăsate în urmă, „iar dacă se pierde cultura, limba, atunci cum ne definim? Cum mai știm care e identitatea noastră romă”, se întreabă Nicoleta. Despre ursarii care, cu aproape două secole în urmă, învățau urșii să danseze și dădeau spectacole prin sate, acum nu mai afli decât din cărți. În familia Călin, prea puține s-au mai păstrat din tradițiile ursarilor, nici bunicii, nici părinții n-au mai purtat haine specifice, iar dialectul romani e mai mult rostit alături de cuvinte în română. Pentru numeroase familii de etnie romă, dorința de a fi percepuți normali și-n rând cu restul lumii contează mai mult.

În prezent, Nicoleta este studentă la Central European University, din Budapesta, inima proiectelor europene pentru romi. Studiază la un masterat de Public Policy și speră să devină policy maker, funcție care i-ar asigura accesul la implementarea politicilor pentru romi. De ceva vreme, Nicoleta nu simte că mai are nevoie să demonstreze cuiva că e bună. E bună, știe, iar activismul ei prinde tușe mai groase, universale. Nu se mai gândește doar la drepturile romului, ci la drepturile omului.

Din 15 februarie, Nicoleta Călin se va gândi la aceste lucruri dintr-unul din birourile acelor clădiri înalte, cu pereți aproape numai din sticlă, în care se construiește viitorul Europei. Timp de trei luni, va participa la un traineeship la Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S-D), din cadrul Partidului Socialiștilor Europeni (PES), al doilea ca mărime din Parlamentul European. Un gând începe să fie nutrit. Cândva, o să fie o mișcare a romilor, a noii generații, iar Nicoleta se va număra printre cei care vor schimba.


No Replies to "Tatăl tău e african? de ALEXANDRA FILIP"


    Got something to say?

    Some html is OK