Un copil liniştit de PAUL BĂLHUC

Alex Tofan, din satul Zmeu, comuna Lungani, e un copil liniştit. Viaţa alături de cei trei fraţi ai săi, într-o casă de chirpici, cu acoperişul spart deasupra patului său, nu l-a doborât. Nici faptul că la şcoală colegii râd de el că e mic, are urechile mari şi n-are papuci nu îl mai afectează. Şi-a făcut un nou prieten care îl încurajează permanent să meargă la şcoală.

De la cinci ani, Alex a dormit împreună cu fratele său mai mare, pe un pat de lângă perete. La orice ploaie mai puternică, apa se infiltra prin acoperişul casei de chirpici şi uda aşternuturile roase de la atâtea spălări.

alex 2

Într-o zi de toamnă rece, când am intrat în căsuţa care parcă stătea să se dărâme, băiatul de 9 ani era vesel fiindcă părinţii acoperiseră în sfârşit acoperişul, şi nu mai ploua direct deasupra-i. Mai are încă doi fraţi şi o soră de cinci ani, Denisa, de care este cel mai ataşat din toată familia. În fiecare zi, în pauze, aleargă fericit la grădiniţa din apropiere pentru a fi lângă ea. Până în acest an, asta se întâmpla doar în zilele în care Alex reuşea să meargă la şcoală, fiindcă o boală, alimentată de sărăcia în care trăieşte şi de greutăţile prin care trec părinţii ca să-şi hrănească cei patru copii, îl ţinea uneori acasă.

„Îmi vine să plâng când nu mă duc la şcoală, îmi place să stau cu colegii mei, dar nici măcar asta nu pot să fac când mi-e rău. Doar stau în pat“, spune Alex trist, într-o voce piţigăiată pe care, dacă nu eşti atent, o confunzi cu cea a surorii sale.

Nimeni nu ştie ce are. Părinţii spun că de mic copil a fost o fire bolnăvicioasă, dar cum le-au lipsit banii, n-au putut consulta un medic specialist. Boala lui Alex se manifestă într-un mod ciudat. „Fără să îmi dau seama, mă blocam şi cădeam, după care mă trezeam înconjurat de oameni. După asta trebuia să stau acasă câteva zile până mă simţeam din nou bine. Nu ştiu prea bine de ce mi se întâmpla asta”, mi-a explicat Alex confuz.

„Iniţial am crezut că are probleme cardiace, dar de fapt doamna doctor de la dispensarul din sat ne-a zis că uneori suferă de o anemie. Ar trebui să îl ducem la un medic specialist să vedem exact ce are”, explică Ciprian Cozma, un consilier al primarului din sat, despre care Alex spune că „e cel mai bun prieten al meu”.

Părinţii muncesc prin sat cu ziua

Comuna Lungani este una dintre cele mai sărace ale judeţului Iaşi. Însă situaţia din Lungani, centrul comunei, şi satul Zmeu, unde locuieşte Alexandru Tofan, împreună cu familia sa, nu are grad de comparaţie. O populaţie alcătuită majoritar din cetăţeni de etnie romă – care trăiesc muncind cu ziua prin sat şi din ajutorul social pe care îl ridică lună de lună de la primărie – se zbate să supravieţuiască în case care nu ar rezista unor ploi abundente, darămite în cazul unei inundaţii.

Alex s-a născut în această sărăcie lucie pe care părinţii însă nu vor s-o accepte. Mama, Carmen, lucrează cu ziua prin sat, „cu sapa, cu buruianul ce prinde şi ea. 30-40 de lei dacă mai face, tot e ceva, decât să stăm acasă. Eu îmi întreţin familia cu spatele“, îmi povesteşte tatăl, ducând mâna, instinctiv, în zona rinichilor şi strângând din dinţi. „Merg la pădure şi îi ajut pe oameni la adus lemne. Abia aşa mai fac şi eu rost de lemne pentru iarnă. Îmi iau soţia, băiatul cel mare şi aducem lemne“, continuă Dumitru Tofan, cunoscut în sat ca „Mitică”.

casa alex

Singurul mod prin care Alex poate să îşi ajute familia este alocaţia de 45 de lei pe care o primeşte lunar de la şcoală. Însă acolo, anul trecut, a avut multe probleme.

Tachinat de colegii de clasă pe seama firii sale introvertite şi de faptul că este mai mic de statură şi cu urechile rotunde, care i se depărtează încet-încet de cap atunci când vorbeşte mai energic, băiatul n-a reuşit niciodată să îşi facă mulţi prieteni. Deşi se simte singur la şcoală, spune că îi place cartea şi că matematica e materia lui preferată.

Tatăl şi un prieten de-ai fratelui cel mare povestesc că la şcoală copiii mai mari îl numesc „căţeluş“, „măgăruş“ şi îi spun că-i „năcăjit”.

„Râd ăştia care sunt mai barbălăi, mai bogaţi, care îi ştie exact problemele nu râde şi încearcă să-l ajute“, mai povesteşte Ciprian, prietenul său cel mai bun care l-a ajutat să îşi recapete speranţa că, la un moment dat, va termina o şcoală.

„Mai este câte un băiat care mă bate pentru că sunt mai mic, râd de mine că n-am papuci. Eu n-am ce să le spun, dacă le zic ceva sar imediat şi mă bat, că sunt mai mari. Asta se întâmplă în pauză, dacă vorbim la ore ne ia învăţătoarea de urechi. Dar de obicei mă înţeleg bine cu colegii de clasă”, spune Alex, ridicând din umeri.

A rămas repetent din cauza absenţelor

Ioan Tudose, directorul şcolii din Zmeu, povesteşte că Alex a lipsit anul trecut atât de mult încât a fost nevoit să îl lase repetent. Ştie că are o situaţie mai precară acasă dar n-a avut cum să-l treacă. Însă anul acesta, băiatul s-a pus din nou cu burta pe carte şi învăţătorul e încrezător că termină anul, chiar cu note mari. „Nu repetă pentru că nu s-ar descurca, ci din cauza absenţelor. Acum, însă, mi-a spus şi doamna învăţătoare, vine la şcoală, îşi face prieteni, ceea ce ne bucură“, spune directorul Tudose.

Alex i-a povestit directorului Tudose că anul trecut l-a lovit un copil cu o piatră în cap, dar s-a întâmplat în afara şcolii. A fost la spital atunci, şi-a revenit destul de repede şi spune resemnat că aşa sunt băieţii mari, că nu are ce să le facă şi că încearcă să îşi facă prieteni printre ceilalţi.

„Nu am tot timpul probleme cu copiii.Cel mai bine mă înţeleg cu colegul meu de bancă, dar mai mult cu fetele, vorbesc la şcoală tot timpul“, spune Alex.

În încăperea mică în care locuiesc toţi cei şase membri ai familiei Tofan, Alex scoate tacticos un abecedar din geanta cu culori şterse cu care merge la şcoală. Pe mâine nu are teme, îmi spune mândru, dar are de citit o poezie – „Puişorii”. Îndemnat de părinţi, îşi plimbă degetul încet de-a lungul rândurilor silabisind fiecare cuvânt în parte. „Pu-i-şo-rii. Puişorii. Stau fără plă-pu-mioa-re. Plăpumioare. Puişorii stau fără plăpumioare“, spune, vesel că a desluşit scrisul măgzîlit de pe abecedar.

citit

Cînd mă vede că îi studiez abecedarul jerpelit mai atent, se scuză repede. „Nu e vina mea, dacă aşa mi le-a dat doamna învăţătoare? La românii din deal le dă mai bune, că zic că ei îs mai buni“, spune băiatul sub privirile dojenitoare ale tatălui, care pare c-ar vrea să-l oprească din vorbit. Alex îi vede privirea, tace repede, şi îşi înfundă din nou nasul aproape de cotorul cărţii, urmărind puişorii cu degetul pe hîrtie.

Povestea s-a schimbat anul acesta

Povestea lui Alex s-a transformat anul acesta într-una de izbăvire. Chiar dacă încă nu ştie de ce boală suferă, Alex a prins curaj şi a mers constant la şcoală, şi-a îmbunătăţit notele şi a ajuns să îi placă şi de o fată. Îl întreb cum o cheamă şi îmi spune înroşindu-se ca un fier proaspăt scos din foc, „Maria, din deal“.

La şcoală îi place şi pentru că zilnic joacă fotbal. Uneori, când găseşte o minge, joacă şi pe uliţă, cu vecinii, şi cel mai mult îi place să fie în atac, ca să dea goluri. Îi idolatrizează pe Messi şi pe Cristiano Ronaldo, dar cel mai mult îi place de Messi, că e scund ca el şi aleargă repede.

Însă, când o să se facă mare, ar vrea să fie doctor. Nu pentru bani, nu ca să plece din sărăcia lucie în care s-a născut, ci ca să-i ajute pe oameni şi să-şi rezolve singura problemă care l-a împiedicat până acum să aibă o viaţă ca toţi colegii săi, chiar şi cei care „râd mereu de mine“.

„Vreau să fiu doctor ca toţi doctorii, să ajut oamenii. Vreau să ştiu ce problemă am şi să mă fac bine.“

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-priveste-dincolo-de-aparentea-pustanul-care-se-incapataneaza-sa-mearga-la-scoala–83309.html


No Replies to "Un copil liniştit de PAUL BĂLHUC"


    Got something to say?

    Some html is OK